După cele petrecute la Liceul Papiu, social media a explodat de revoltă și neputință. Oamenii cer reînființarea școlilor de corecție, le este frică de mușamalizări, cer exmatriculări și luarea unor măsuri concrete. Societatea cere să fie făcute publice numele acestui copil problemă ca și al mamei, care a îngăduit și încurajat acest comportament și faptele acestuia. Societatea, părinții sunt îngrijorați și se tem pentru copiii lor care sunt colegi cu acest personaj negativ. În locul doamnei dirigintă putea fi oricare dintre noi și, din păcate, nu este un caz izolat. Violența verbală și fizică fac parte din viața noastră de zi cu zi. Abuzurile de diferite naturi sunt parte reală din viețile noastre. Din păcate.
Primul pas în elucidarea și rezolvarea acestor probleme este... aflarea cauzei care a dus la acest comportament, când și unde s-a produs declicul care a dus la această criză de comportament, la această viziune absolut distorsionată a vieții, a responsabilităților și a drepturilor acestor copii care, da, au ajuns să fie o problemă, iar aici, noi toți avem un rol, un cuvânt de spus. Părinți, rude, prieteni, profesori sau doar simpli vecini, noi toți care ne intersectăm viața cu a unui copil care are nevoie de ajutor. Prejudecățile, batjocorirea și atacul la persoană nu sunt cea mai bună rezolvare.
Românul ce face? În general, discută, se revoltă timp de câteva minute, căinează și... trece mai departe. “Cei mari” fac ședințe, încropesc comisii, vorbesc mult, nu spun nimic și nici nu fac nimic. Da, românului îi place să vorbească, să-și spună părerea, să promită și apoi să se întoarcă pe partea cealaltă...
Ei bine, se pare că nu mai e de ajuns!
Regulile nu mai există. Fiecare copil, începând cu primele zile de viață, are reguli care țin de orarul de masă și de somn. Pe măsură ce crește, aceste reguli se diversifică, iau amploare, se mulează pe nevoile și capacitățile copilului. Educația pornește din primele zile de viață. Responsabilitatea noastră ca părinți începe tot atunci.
Copilul trebuie educat. Nu este un moft, nu este o joacă. Este datoria noastră ca adulți, ca părinți, să îi educăm, chiar dacă acest lucru, uneori, stoarce lacrimi și din partea copilului și din partea noastră. Avem obligația să îi ajutăm să deosebească binele de rău, să evite să repete greșelile și să le explicăm că tot ceea ce fac are efect de bumerang. De aceea, trebuie să fim pregătiți și să-i auzim, să diferențiem când ne cer ajutorul, chiar dacă o fac fără cuvinte.
Copiii nu se nasc buni sau răi. Copiii se educă prin puterea exemplului și a supravegherii atente, a explicațiilor atunci când greșesc și a regulilor pe care trebuie să le urmeze.
Oricât de buni prieteni am fi cu copiii noștri, oricât de greu ar fi să-i refuzăm uneori... trebuie să o facem. Oricât de tare ne-ar durea să-i pedepsim când greșesc, trebuie să o facem. Avem datoria să modelăm cât mai frumos posibil acel aluat frumos și sacru, care este copilul nostru. Iubirea e uneori dură, dar, ca să creăm un om complet și frumos, copilul trebuie educat, ceea ce nu a spus nimeni că e ușor.
Ceea ce se întâmplă azi cu copiii noștri denotă eșecul nostru. Da, legea, organele competente pot să intervină, dar tot eșecul nostru rămâne. Țineți minte vorba pe care o auzeam de la mamele noastre: “Mai bine să plângi tu acum, decât să plâng eu mai târziu” conține un mare adevăr. Nu e vorba de disconfort psihic datorat plânsului, ci de acceptarea faptului că am dat greș ca părinți, că, din comoditate, nepăsare, din neaplicarea educației în timp util și a regulilor sociale, am dat drumul în societate unui om care nu poate să se integreze, nu știe cum și nici nu vrea, iar, în final, sub o formă sau alta, va fi exclus, decăzând din ce în ce mai mult. Un om care este un pericol pentru el însuși și pentru cei din jur.
Deci, timpul discuțiilor, al comisiilor, al vorbelor pompoase a trecut. Copiii noștri, adolescenții noștri, tinerii noștri au nevoie de reguli, de ajutor în înțelegerea lor, iar acest ajutor nu este, sub nicio formă, trecerea cu vederea, iertarea sau mușamalizarea greșelilor pe baza funcției și averilor părinților. Carențele legilor privind aceste comportamente sunt o problemă la fel de mare.
Fiecare dintre noi am greșit și am suportat consecințele greșelilor noastre. Poate, chiar încă plătim pentru ele. Am încălcat reguli? Părinții noștri luau urgent măsuri. Așa trebuie să plătească și tinerii pentru a-i face să conștientizeze acel efect de bumerang de care scriam. Întreaga societate e gata să-i ajute, au la dispoziție tot ceea ce este nevoie pentru a se îndrepta, psihologi, psihiatri, centre de detoxifiere, tehnologie etc., etc., dar, dacă ei nu înțeleg că greșesc, atunci noi avem datoria să le arătăm și să înțeleagă că principiul acțiunii și reacțiunii există - forța de acțiune întotdeauna va genera o forță de reacțiune de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar în sens contrar - și în viața de toate zilele. Poate, o comunicare mai strânsă între familie, profesori și Asistența socială ar fi un început în detectarea problemelor familiale, personale, înainte de a escalada și stingerea lor în fașă.
Da, este timpul pentru reacție. Timpul gestionării acestor probleme prin vorbe a trecut. Măsurile trebuie să fie mai concrete și mai drastice. Față de toți cei care greșesc. Greșesc din ignoranță, din nepăsare, din neimplicare. Poate, cândva, copiii au lansat un strigăt de ajutor pe care noi l-am ignorat. Sau poate, tot noi i-am împins, în necunoștință de cauză, pe acest drum. Dacă nu facem nimic, nu vom avea pe conștiință doar propriii noștri copii, ci toate generațiile care vor urma și care, teoretic, ar trebui să asigure continuitatea noastră ca indivizi și ca popor și când scriu acestea, nu mă refer doar la perpetuarea speciei.
Orice familie are reguli, orice instituție, orice societate are reguli. De ce se permite încălcarea acestor reguli, din ce în ce mai mult și mai grav, mai ales când toate aceste probleme duc la decăderea tinerilor și, implicit, a întregii societăți?
Din nou, totul se va rezuma la luări de cuvânt, la conferințe de presă, la tolerarea și mușamalizarea acestor greșeli atât de mari, cu urmări atât de grave și pe termen lung? Până la urmă, cine e mai vinovat? Noi, părinții care am închis ochii la comportamentul și atitudinea copiilor noștri, la schimbările bruște de temperament, la chefurile și bețiile lor sau, și mai trist, la strigătele lor de ajutor sau copiii care au înțeles, din lașitatea noastră, încă de când erau foarte mici, că le este permis orice, că mama și tata prin bani și influențe vor șterge totul, sau mai rău, de dragul lor sau din nepăsare tolerează orice?! Oare, oricine e destul de bun, de pregătit să educe copii, fie acasă, fie la școală?
Antonela Dumitrache
