Ioan Mașca a scris, în cartea sa, Regăsiri, o poezie reflexivă, în care dinamica realului se resoarbe în undele lirismului, iar convulsiile afectivității se atenuează într-o dorință de regăsire a limpezimii de sine. Poetul găsește, în spațiul propriei sale sensibilități, resurse capabile să revigoreze lirismul, asumând contradicțiile și stridențele realității, fără a le estompa semnificația: “Din copilărie până în adâncul sufletului meu,/ te-am căutat cuvântule de argint, cuvântule de cristal,/ cuvântule halucinant, cuvântule magic,/ ce ne arăți cum suntem, cine suntem,/ misterioși și adevărați, curați și perfizi,/ multiplicați, deformați, idealizați./ Cuvântule-oglindă, sfâșietoarea mea iluzie/ și crudul meu adevăr:/ consoanele ramă și abisul muzical al vocalelor” (Oglinda).
Adept mai degrabă al șoaptei decât al clamării sau al crispării verbale, Ioan Masca își asumă atributele sensibilității și gravității, prin care caută să afle, dedesubtul contururilor lumii, chipul propriului destin, transpunându-și, oarecum, propria existență într-un ritual livresc, ce transformă emoția în rafinament, precum în poezia “Și cărțile”, dedicat acestor “statui ale spiritului”, vehicule ale cunoașterii, ce interoghează sensurile omenirii, ale timpului și ale istoriei: “Cele mai multe pietre/ au rămas să alcătuiască/ munți, prăpăstii, chei, canioane/ Numai unele au devenit semne/ ale vieții, statui, comori,/ edificii la care și în care ne închinăm/ Va mai rămâne piatră pe piatră?/ Așa cărțile,/ cu timpul vor deveni/ statui ale spiritului unele,/ altele, cine știe, deși ne spun/ mai mult decât pietrele/ Peste mii de ani le vor descoperi/ și se vor mira mai mult decât noi/ de hieroglife, cuneiforme, glagolitice/ supla/ scriere latină, ideograme.../ Care vor deveni comori?/ Va arde în piețele ignoranței/ adevărul strălucitor al cuvântului scris?/ De moarte pentru nemoarte/ Pilat din Pont: “Ce am scris, am scris”/ și a desăvârșit înțelesul lumii”.
Rezumând în versurile sale ecourile nedefinite ale unor neliniști și interogații fără răspuns, Ioan Mașca a căutat să fixeze “istoria clipei” în viziuni și în linii disciplinate, în tonalități melancolice, elegiace, reînviind peisaje impregnate de magia amintirii sau de mirajul obârșiilor, ce nu pot fi trasate decât în caligrafia inefabilului: “Nemișcat, aerul stăruie deasupra orașului,/ pete de iarbă verde mărunte oaze/ în deșertul torid al parcului./ Peste coline zorile se-aprind,/ tăcerile amare și caduce/ în tainele ființei se închid./ Înainte de vreme cad frunze chircite/ - selecție naturală vegetală -/ minusculi mesageri, toamna nerăbdătoare/ ne bate la ușă sfidătoare./ Pe străzi miasme încinse, insuportabile./ Dogoarea subminează perfid distincția zi - noapte/ - farmecul etern al vremii./ Albii secate își arată solzii./ Predispoziții la lecturi filozofice, sugestii/ că totul a fost spus în vechime/ și în magia inefabil, ezoterică a Psalmilor./ Înfiorătoarea singurătate a crucii,/ după retragerea groparilor./ Caut ce nu voi mai găsi niciodată./ Iertați-mi acest gând canicular.”
Între mișcările naturii, ritmurile anotimpurilor, dinamica astrelor și reacțiile afective ale eului se stabilește o subtilă armonie, o consonanță intimă, căci poetul caută, prin recursul la imaginea volatilă, o cale de rescriere a spațiului arhetipal ce aparține straturilor ultime, genezice, ale umanului și ale lumii: “Nori cenușii, subțiri, grei,/ ploaie rapidă sau placidă.../ Umbrela roșie te apără/ pe tine trup și suflet,/ bucurie pioasă, smerită plăcere./ Se strecoară pe străzi/ vie între sobrietăți,/ umilă sau orgolioasă/ sfidare a naturii,/ în ploaie, de ploaie te apără./ Pâlpâie grațioasă mâna/ ori bărbăteasca forță/ nu-i pot opri zbuciumul/ în furia furtunii./ Sub ea încearcă să afli/ cine ai fost, cine ești, cine vei fi./ Roșu pur, roșu pur,/ doar macul din lanuri de grâu/ și curcubeul îl mai au,/ restul sunt nuanțe./ Nori negri, învolburați,/ represivi, migrează/ peste delicata cupolă./ Un fior sofianic te pătrunde./ Sub umbrelă nu poți,/ ți-e interzis a gesticula./ între libertate și necesitate/ nu știi ce să alegi; poți să alegi?”.
Iulian Boldea
