“Principiile (convingerile) se schimbă cu siguranță într-o țară în care elefanții și tigrii sunt acasă” (Wolfgang Goethe: “Die Gesinnungen ändern sich gewiss in einem Lande wo die Elefanten und Tiger zu Hause sind”).
Cu tot succesul înregistrat, încă de la începutul anului 2000 (Germania, Suedia, Cehia, Polonia, Ungaria, România etc.), apar în Europa primele semne care prevestesc eșecul partidelor social democrate, periclitând, în ultimă instanță, chiar existența democrației.
La alegerile euro-parlamentare din iunie 2004, se înregistrau noi recorduri de neparticipare electorală. Rezultatele, însemnând admonestări adresate guvernelor naționale, caracterizau, ca și acum, incompetența politică crasă-tradițională a Parlamentului European. Conservatorii dețineau în continuare monopolul puterii cu o tendință (progresivă) de orientare spre extrema dreaptă. Mass-media germană (“Extremes Europa”) atrăgea atenția asupra Austriei, Italiei, Germaniei, Ungariei ș.a.
În noul context globalist și cel al imigrației, se intensifică treptat recrudescența partidelor extremiste de dreapta, care câștigă zi de zi suportul electoratului obținând statutul de “suveraniste”. Împotriva acestor partide, considerate “populiste”, se practică în ultima perioadă o campanie asiduă de discreditare, încercându-se chiar, sub pretextul unei atitudini dușmănoase anticonstituționale, excluderea acestora din Parlament.
În pofida sincretismului ideologic, pentru a contracara forța partidelor extremiste, marii adversari de pe vremuri se aliază formând un “amalgam politic stânga-dreapta”. Astfel, centrul spectrului politic se extinde, cu tot abandonul unui număr semnificativ de susținători, care nu sunt dispuși să renunțe la principiile și programele partidelor respective; majoritatea urmează să fie convertiți “á la longue” acceptând compromisuri. Un efect negativ îl reprezintă confuzia ideologică rezultată din acest concubinaj incompatibil, care pentru a supraviețui necesită stringent o “resetare”. Evoluția dinamică a acestei conviețuiri creează pe durată un conflict de interese, ducând în final la discreditarea inevitabilă și pierderea identității unuia dintre partide (în Germania: SPD- 1998-40%; 2006-23%; 2023-14%).
În Germania, după o guvernare creștin-democrată (Helmut Kohl-4 legislaturi), social-democrații preluau puterea în 1998, sub conducerea cancelarului Gerhard Schröder. Acesta se străduia să redreseze economia țării (Germania încălca pentru a III-a oară “pactul european de solidarizare” cu o creștere de producție nulă), prin măsuri drastice de reformare suportate greu de populația germană. În consecință, după 7 ani de guvernare, cancelarul german recurge la alegeri anticipate: “Dacă voi mă mai vreți este decizia voastră!”. Uniunea Creștin-Democrată, condusă de Angela Merkel, câștigă la limită (35,2%) cu o zecime în fața Partidului Social Democrat. Reîncepe lupta între cele două mari partide istorice, CDU și SPD, aflate politic la antipod.
Intervenția promptă a președintelui țării, Richard von Weizäcker, care optează pentru o Mare Coaliție între cele două partide, e decisivă: “Fruntea sus, e vorba de țara noastră. Noi, germanii, nu trăim izolați, ci în mijlocul Europei; de evoluția situației noastre depinde bunul mers al EU și, prin aceasta, bunăstarea noastră!”.
După discuțiile de tatonare (6 săptămâni) s-a ajuns la Marea Coaliție, așa-zisa “Căsătorie a elefanților”, condusă de noul cancelar Angela Merkel (menținând și funcția de șef al CDU).
Rezultatul: în disputa parlamentară, forța opoziției se diminuează substanțial, deci mai puțină democrație și mai multă stabilitate politică!
Din cele 4 legislaturi (2005-2021), Merkel reușește să domine prin “GroKo” (CDU și SPD) trei, între 2005-2009, 2013-2017, 2017-2021. Cotidianul “Frankfurter Rundschau” titrează: “Noul e mai întâi ceva vechi, clasic-republican, deja experimentat, geopolitic etern, Copyrigt Kohl, Germania ca factor mediator și de echilibru.”
Modelul preluat de Merkel a fost Marea Coaliție (1966-1969), de aceeași culoare politică (negru-roșu), condusă de Cancelarul Kurt Georg Kiesinger (fost membru al Partidului Național Socialist NSDAP), vicecancelar fiind social-democratul Willy Brandt (ministru de Externe). O palmă, la propriu și la figurat, primită de la o colegă, “deconspiră” în “Bundestag” trecutul nazist al lui Kiesinger!
La 2 decembrie 2021, după 16 ani de activitate, “Fetița Bundeskancelar” (ca și “tatăl ei adoptiv”, cancelarul Unificării Germaniei, Helmut Kohl), părăsește definitiv scena politică. Mai apare o singură dată în spațiul public uimind printr-un moment de mare sinceritate asistența: “Scopul tratatelor de pace de la Minsk (2014-2015) a fost ca Vestul să câștige timp pentru a întări din punct de vedere militar Ucraina. Nici NATO nu ar fi fost în stare atunci să acorde ajutorul scontat așa cum o face acum”.
La această declarație, Putin reacționează intrigat, dar mai mult formal, în timp ce Dimitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, este mai concludent și mai dur: “Gunoaiele din Vest”.
Gelu A. Tudor, Germania
