Dicționarul Explicativ al Limbii Române prezintă noțiunea «calomnie» drept “afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva; defăimare, clevetire”.
Calomnia permite exercitarea unui anumit tip de trafic de influență, favorizând obținerea de privilegii neîngăduite; oare suntem mai buni decât cei calomniați?! Însuși Mântuitorul învăța: “Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7,1-2). Și insistând prin parabola paiului și bârnei: “Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7,5).
Trăim sub impulsurile acelorași obsesii și dorințe, limitați de spațiu și timp, iar în evoluția noastră spirituală, prioritățile persoanei se schimbă, dar relativ, nu fundamental, influențând subiectiv propria scară de valori. Dar aceasta permite o lipsă totală de discreție sau de cumpătare, chiar prin lipsa de luare-aminte, și discreditarea aproapelui prin vorbire de rău, fie din invidie, sau orice altă motivație. Mai grav este că situația rămâne coexistentă nu numai între pseudocreștini, ci chiar între cei care se pretind apropiații Domnului, ucenici...
Denaturarea adevărului prin clevetire înseamnă “schilodirea” cu intenție a aproapelui. Prin blasfemie condamnăm pe semenul nostru la moarte, indirect, dar cu voie. Oare ce se întâmplă cu glasul conștiinței tale, iubite frate? Nepăsarea ta, prin vorbe aruncate la întâmplare, poate pricinui moartea altui om, căci toți suntem frați, și te întrebi atunci unde mai este comuniunea?!
Glasul conștiinței este glasul Duhului Sfânt, e glasul lui Dumnezeu, care vorbește sufletelor noastre. Să ne examinăm conștiința amănunțit, controlând haina sufletului nostru: nu cumva e pătată prin necumpătare, ori ruptă de pizma noastră?
Prin ponegriri diabolice ne condamnăm aproapele la o cumplită tortură psihică, căci limba mic mădular este, dar mare foc poate aprinde, implicit putând determina chiar prăbușirea în deznădejde.
Și cum poate fi restituită paguba și tulburarea pricinuită prin defăimarea bunului nume al altui om “chip al lui Dumnezeu?”
Demnitatea regală a ființei umane, fiu după har scânteie din divinitate - trebuie înțeleasă corect, ca lipsă de smerenie. Calomniind pe aproapele nu-i testăm înălțimea duhovnicească atinsă, verificându-i capacitatea de a se smeri. Să nu confundăm planurile, pentru că regretele ulterioare sunt tardive!
Clevetitorii pot deveni, fără speciale eforturi, ucigași de oameni. Conform Canoanelor, se opresc de la Sf. Împărtășanie 1-2 ani, iar zilnic trebuie să facă optsprezece metanii; și dacă prin blasfemie ajungem să scurtăm viața cuiva, e hotărât lucru că am trecut în rândul ucigașilor...
Calomniile doboară sufletele, iar calomniatorii asistă nepedepsiți la arta cu care și-au țesut intrigile, analizând rezultatele nefericite ale operei lor, artă ce provoacă irosirea vieții, căci victimele, adesea, nu știu de unde vine veninul, doar constată că sunt ostracizați de semenii lor.
Să ne ferim sufletele de păcatul clevetirii, ce caută să ne ispitească prin meșteșugurile vrăjmașului care privește cu satisfacție la urmele otrăvirii nefericitului ponegrit! Să ne luptăm pentru o viață plină de virtuți, nepătată! “Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Mt. 22,14).
Dobândirea Duhului Sfânt, ca scop al vieții creștine (Sf. Serafim de Sarov), presupune o luptă. Se impune o metanoia personală. E necesară o schimbare a minții fiecăruia, privind cu atenție la ținta vieții creștine: dobândirea mântuirii sufletelor noastre. Să învățăm să devenim regi peste noi înșine, să nu trăim la întâmplare!
Cunoscând poruncile, conform Sf. Ev. Matei 22,37-40, să știm că ne mântuim individual, dar și în comuniune cu semenii noștri. Când calomniem ignorăm porunca iubirii - violăm universul duhovnicesc al aproapelui, poate și din spiritul de competiție, care există și între credincioși. Creștinismul - unitate în diversitate înseamnă suflet și suflete.
Fiecare își înțelege propriile-i necesități în mod egoist, anulându-l pe celălalt. Nu se pune problema aptitudinilor cerebrale a diferențierilor care există inevitabil între noi. Problema ține de delicatețea sufletească a noastră, a tuturor. Și toți tindem spre asemănarea cu Dumnezeu, dar nu o vom atinge dacă zdrobim sufletul celui de lângă noi.
Să nu uităm “regula de aur”: “toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea să faceți lor, că aceasta este Legea și proorocii” (Mat. 7,12).
O condiție esențială în realizarea iubirii rămâne IERTAREA, care presupune UITAREA totală și desăvârșită. Să ne străduim ca iertarea să o dăm înțelepțește și luminat, din inimă și uitând răul pricinuit.
De la Sf. Ev. Matei 18,21-22, aflăm despre iertarea fără limite. Și, pentru a putea ierta, să ne înarmăm cu rugăciunea și cu postul, chiar dacă, născocindu-ni-se nelegiuiri, ne-a fost distrusă cinstea, bine știind că Domnul nu-i lasă pe ai Săi îndelung rușinați, învinși de ura sau disprețul oamenilor.
Să cerem Domnului să dobândim duhul înțelepciunii (Rugăciunea Sf. Efrem Sirul), pentru a nu cădea în duhul grăirii în deșert, aducând rugători pentru noi pe toți sfinții, pentru a putea sta de-a dreapta Slavei la înfricoșătoarea și a doua Venire a Domnului.
Ridicându-ne din robia cugetelor, să cerem smerenia gândurilor. Să aducem umilința și zdrobirea inimii noastre, mijlocitoare având-o pe Prea Curata, conștienți fiind că “mie bine îmi este a mă lipi de Domnul și a pune în Domnul nădejdea mântuirii mele” (Canonul Sf. Împărtășanii).
Drd. Elena Dumitrascu, profesor de religie
(Sursa: Revista “Porunca iubirii”)
