1. Chiar în preziua aniversării lui Eminescu, am surprins un dialog halucinant (e la modă folosirea acestui cuvânt!), între doi oameni de vârste medii, aflaţi într-o staţie, în aşteptarea autobuzului.
- Hai, mă, că e prea de tot! Păi, ce poet mare mai e şi ăsta, auzi, naţional, care scrie „cobori în jos"! Păi, ce, poţi să cobori şi-n sus? Plus că a făcut varză istoria în date şi cifre a României şi a lumii! Păi, tot omu' ştie că bătălia de la Rovine a fost înaintea celei de la Nicopole, da' Eminescu scrie, nu ştiu în ce poezie, că el a participat în viitor, la bătălia de la Nicopole!
- Ei, lasă, că nu contează aici adevărul istoric! Poeţii, ştii tu, au imaginaţia lor, sunt clarvăzători! Şi chiar dacă a greşit, istoriceşte vorbind, Eminescu rămâne cel mai mare poet al românilor, nu mai avem unu' ca el! Păi toţi spun că e poetul nepereche, numai tu eşti Gică-contra!
Dialogul s-a întâmplat la Târgu-Mureş, dar se putea întâmpla oriunde în ţară. Şi sunt convins că s-a întâmplat şi se va mai întâmpla, prin staţii de autobuz sau în oricare alte „locaţii"
(alt cuvânt obosit de atâta uz nepotrivit), chiar şi la „case" mai mari, între oameni „normali" şi, vai, chiar şi între „telectuali" elevaţi. Cuvintele vor fi fiind altele, interlocutorii, mai mult sau mai puţin şcoliţi, dar spiritul rămâne acelaşi...
Avem un Eminescu! Cum procedăm?...
…Ziua Culturii Naţionale, ziua naşterii lui Eminescu, s-a petrecut şi anul acesta, între...extreme! Între delatori şi, vorba academicianului Eugen Simion, zelatori!
Între eminescofobi, unii şcoliţi, alţii sfertodocţi stâlcitori de limbă română, care-l asasinează pe Eminescu în fiecare zi (şi chiar la aniversare), şi cei ce-l zeifică încremenindu-l, sufocându-l în sintagme frumoase, dar uzate.
Eminescu rămâne viu, există în fiecare cuvânt al limbii române, rostit de noi, de fiecare, cu grijă, cu drag şi cu respect! Şi în fiecare cuvânt pe care noi îl citim, recitim, din opera sa, ori din opera altor poeţi, scriitori, literaţi, care scriu (în) limba română modernă după „tiparul" înalt al întemeietorului ei, Mihai Eminescu.
2. Întâmplător, găsesc pe net un flash mob (invenţie americană datând cam de prin 2003) de la Aeroportul Internaţional „Henri Coandă" din Bucureşti. E mai vechi, din 2013, dar e minunat.
Dincolo de fascinanta muzică (Valsul nr 2 - Şostakovici, Aria toreadorului din opera „Carmen"- Bizet), dincolo de fascinaţia muzicii în sine, mi-a plăcut foarte mult „scenariul şi regia" acestei minunate întâmplări!
Animaţia obişnuită a unei zile obişnuite, la aeroport. Vânzoleală, oameni „mişunând", anunţuri vocale, anunţuri electronice etc.
Un prim-plan pe un pasager care-şi cară bagajul de mână şi o haină, pe un cărucior de bagaje. Călătorul se dovedeşte a fi dirijor, iar căruciorul de bagaje era şi el, de fapt, pupitru dirijoral... sub acoperire!
Dirijorul scoate din „bagaj" bagheta, şi cu ochii ţintă la afişajul electronic cu „Plecări-Sosiri" începe să dirijeze... dinamica afişajului cu cursele scrise pe ecran. Pare suspect de... orice!
Vine cineva din serviciul de securitate al aeroportului şi îi cere să înceteze ciudata, suspecta „activitate".
Dirijorul continuă să dirijeze „Plecările" şi „Sosirile" şi în secundar, „zgomotul de fond" al aeroportului. La gesturile lui graţioase, ample, grandioase, se „supune" stingher, un prim sunet muzical, cel al unui violoncel. Încet, încet, violoncelistului sub acoperire (era deghizat în pasager) i se alătură alţi instrumentişti, şi ei deghizaţi în călători, în operatori, ofiţeri piloţi, personal al aeroportului. De fapt, „anonimii" muzicieni sunt membri Orchestrei Simfonice Naţionale din Bucureşti.
Sunetele diferite încep să se armonizeze. Muzica stăpâneşte, domină sala uriaşă, care, acum, pare un uriaş salon al unui palat în care se dansează vals!
În timp ce muzica...valsează, camera merge pe „public". „Foiala continuă, dar sunt mulţi care s-au oprit în loc şi ascultă, unii fascinaţi, alţii distraţi, alţii...absenţi.
Oare ce trăiri vor fi trezit în oamenii care ascultau cu toate simţurile, muzica? Amintiri frumoase, triste, trăiri frumoase, triste...?!
Muzica instrumentelor devine sugestie pentru „partituri" mai vesele, mai triste, interpretate de fiecare ascultător!
Un adevărat spectacol-mesaj-manifest pentru comunicare între oameni care, atunci când găsesc un „limbaj" comun, îşi pot armoniza comunicarea, construind frumosul!
Inspirată alegerea unui aeroport pentru un flash mob! De altfel, cele mai multe flash mob-uri în lume se „întâmplă" în aeroporturi. Aeroportul este locul cu o densitate mare de oameni diferiţi, cu destinaţii (şi destine) diferite, cu vârste, religii, preocupări, profesii diferite etc., ascultând împreună muzică de toate genurile, dansând sau cântând!
Mare invenţie flash mobu' ăsta, şi mai ales, netu'!
3. Privesc într-o poză pe net chipul frumos al unei fetiţe cu ochi mari şi senini.
Inspirată alegerea „tehnicii" alb-negru! Poza are acel „ceva" din „stilul" marelui şi regretatului Aurel Mihailopol. Dar poza e impresionantă nu doar prin... prisma tehnicii fotografice care înnobilează chipul cu o lumină specială, ci, mai ales, prin dialogul... luminos care însoţeşte poza, întregindu-i frumuseţea.
Fetiţa: „Sunt frumoasă? Fotograful: Da, eşti frumoasă, iar ochii-ţi strălucesc în lumina asta. Fetiţa: Cum adică? Fotograful: Adică eu mă pot vedea în ei!"
Îmi place acest final de dialog, mai exact, sugestia lui metaforică!
Este minunat, este esenţial să „te (mai) poţi vedea" în curatul, seninul, lumina ochilor unui copil!
4. „Fiindcă naşteţi copii/Apăraţi-i luptând/Doborâţi monştri vii/Ce de-un veac, de vecii/Dolii pun
pe pământ!" Se înmulţesc manifestaţiile anti islamice în Europa. Ţări arabe şi nearabe din Africa, Orientul Mijlociu, contraatacă (deocamdată) tot prin manifestaţii. „Lumea asta aiurită/Stă
pe-un tron de dinamită"!...
Parafrazând, „de-o fi una, de-o fi alta/Ce e scris şi pentru noi/Bucuroşi le-om duce toate/Dar vrem pace, nu război"!
