După „Nebănuitele fețe ale secundei" - prozele sale scurte de debut editorial (volum apărut, în luna octombrie 2015, sub auspiciile proiectului cultural „Punți de lumină"), Mihaela Rașcu „recidivează", impetuos, cu aceeași... detentă, în „Oglinzile pământului" - secvențe din cotidianul asumat conform sintagmei „Câtă viață, atâta literatură". Cu toate că, atunci „când te uiți la un om, ceea ce vezi nu este acel om, ci ești tu" - susține înțeleptul jamaican Mooji. Oare? „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum" („Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist"), afirma René Descartes, în „Discurs despre metodă", la 1637. Ori, și mai pe înțeles,… „To be or not to be" („A fi sau a nu fi"), cum monologhează de secole,tristul prinț al Danemarcei - esențiala dilemă a omenirii. Ce, cum, de ce, despre ce, și despre cine… gândim - căci asta ne (pre)ocupă toată viața. Viața? Da... „Căci moarte nu există/ și ce numești tu moarte/ e-o viață altfel scrisă/ în sfânta firii carte" - este motto-ul primei proze a cărții -, desprins din paginile eminesciene.
„Oglinzile pământului" este, fără îndoială, un titlu de carte curajos. Nu și surprinzător, fiindcă Mihaela Rașcu este, ea însăși, structural, o luptătoare. Scrisul e limpede, mlădios, într-o logică rafinat predestinată finalurilor cel mai adesea previzibile, dar nu mai puțin cuceritoare.
„Când te uiți la un om, ceea ce vezi nu este alt om, ci ești tu", totuși. Aceasta nefiind o dovadă a ego-ului exacerbat, ci, cum ar spune esenienii, a funcționării, la parametri normali, a oglindirii. Legea Oglindirii operează neîntrerupt: „Exteriorul reflectă interiorul". Nu invers, cum suntem tentați să credem - acesta fiind motivul celor mai multe deziluzii… Să mă explic! „Descoperirile făcute pe lungimea coastei occidentale a Mării Moarte și, în particular, cele 11 grote de la Qumran, au livrat însemnate cantități de documente eseniene, estimate la mai mult de 15.000 de manuscrise și fragmente. S-au găsit bucăți din toate cărțile Vechiului Testament și fragmente din lucrările compuse de comunitatea de la Qumran. Gândirea și principiile religioase ale esenienilor, «oameni ai pustiului», au fost descrise de Iosif Flaviu, contemporan cu ei, de Filon și de Pliniu cel Bătrân, care îi prezintă ca „oameni singuratici, fără familie, fără bani, izolați, «trăind în tovărășia palmierilor» («Istoria naturală»). Arheologia modernă socotește că sfârșitul lor s-a intâmplat în anul 68 d.Hr., la 150 de ani de la fixarea lor în această pustie, când armatele romane, conduse de Vespasian, au nimicit, după Ierihon, și centrul comunității eseniene. Cei care n-au putut să fugă au fost, se pare, uciși sau vânduți ca sclavi. Prevăzând cucerirea romană, esenienii „și-au pus în siguranță prețioasa bibliotecă în grotele din apropierea lor, pe care nădăjduiau s-o regăsească după trecerea primejdiei, unde însă nu s-au mai întors, se pare, niciodată, să-și ia manuscrisele." De ce acest interludiu? Fiindcă tot aici s-au găsit fabuloasele și… atât de clarele (!) scrieri despre importanța studierii sinelui, a universului interior: cele șapte oglinzi eseniene: Oglinda a ceea ce suntem în momentul prezent; Oglinda a ceea ce judecăm în acest moment; Oglinda a ceea ce am pierdut/oferit/cedat la un moment dat; Oglinda celei mai mari iubiri pierdute sau a celei mai mari frici pe care le-am avut/le avem; Oglinda mamei, a tatălui și respectiv a Creatorului; Oglinda cuceririi Întunericului cunoscută și sub numele de „Cucerirea nopții negre a sufletului"; Oglinda modului în care ne percepem pe noi înșine, cunoscută drept oglinda celui mai mare act de compasiune.
„Câtă viață, atâta literatură"? Poate că nu neapărat, sau nu îndestul. Nu putem exclude factorul… aleatoriu, dar esențial: Harul! Căci, fără har, nu există creație. Fără har nu există fantezie, imaginar, emoție, bucurie, disperare, comunicare… „Exteriorul reflectă interiorul". Hellinger, Jung, marii inițiați aveau să demonstreze, la rându-le, importanța spațiului interior - a relației cu sinele. „Devine limpede că întotdeauna criteriile au legătură cu observatorul, și nu cu subiectul. De aici și oglindirea. Ceea ce observi sau prezintă interes față de interlocutori este, de fapt, propria ta oglindă."
Cireșe, Tatuaj, Bicicleta, Flori, Nunta perfectă, Campionul, Muza, Inelul, Mare grijă la ce faci, Struguri, Vasilică, Prietene, Micul sanitar, Gogoși, A ta până la capăt, Arhivarul, Cântecul fazanului. Le-am numărat: sunt 17 proze - 17 „oglinzi ale pământului", ale ... sinelui. Nu 7. Cu siguranță, când s-a așezat la masa de scris, Mihaela Rașcu nu se gândea la esenieni. Ea este mai… pământeană decât mine, care, acum, voi încheia citând poezia „Oceanul" de Ștefan Petrea:
„interior, călăream cai albi sub o veștejire a sinelui
refulam etnobotanice și mă jucam cu băiețelul din mine
vecinul îmi bătea în țeavă
vomitam fonic toate poeziile din lăuntru
evident, urlam ca în dureri de facere,
mirosea a poezie toată scara blocului
un peisaj din mine vorbea despre suferință
în inima nopții imitam bețivii,
mi-era de-ajuns că aveam icoana ta în minte
pe unde vei mai fi fiind
dar eu
pe unde oare sunt".
„Un peisaj din mine" vorbește despre Mihaela Rașcu - un prozator în care cred.
