În timp ce se afla în faţa elevilor din clasa a V-a, în prima zi de şcoală, profesoara le-a spus un neadevăr, că îi iubeşte pe toţi la fel de mult. Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece, în primul rând, cufundat în banca sa, stătea băieţelul numit Teddy Stallard. Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul. Şi Teddy putea fi nesuferit. Într-o zi, doamnei Thompson i s-a cerut să revizuiască toate caracterizările elevilor. Pe Teddy l-a lăsat intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a fost surprinsă să vadă ce scrisese profesoara din primul an. „Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii în preajma lui." Profesoara din clasa a II-a scrisese: „Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama lui suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea." Profesoara din clasa a III-a scrisese: „Moartea mamei sale l-a afectat foarte mult. Se străduieşte din greu, dar pe tatăl lui nu prea îl interesează." Profesoara dintr-a IV-a a scris: „Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orelor." Atunci, doamna Thompson a înţeles problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii i-au adus cadouri de Crăciun, frumos împachetate, mai puţin al lui Teddy. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o brăţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă cu parfum, pe trei sferturi goală, dar ea i-a certat. În acea zi, Teddy Stallard a rămas după ore doar pentru a-i spune: „Doamnă Thompson, astăzi mirosiţi exact ca şi mama." După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi a încetat să mai preda citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să îi înveţe pe elevi. Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfârşitul anului Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă şi, în ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său. Un an mai târziu a găsit o scrisoare de la Teddy în care îi spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată. Au mai trecut încă şase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris că a terminat liceul, al treilea în clasă, şi că ea rămâne cea mai bună profesoară pe care a avut-o. Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare care spunea că va termina în curând facultatea, cu cele mai bune rezultate. Încă o dată o asigura pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară. Au trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare având acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat. Dr. Theodore Stallard. Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători. Îi spunea că tatăl lui a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea pe locul în care stă de obicei mama mirelui. Bineînţeles că a acceptat şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise demult de la Teddy. S-au îmbrăţişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche: „Mulţumesc pentru că aţi crezut în mine şi mi-aţi arătat că pot însemna ceva!" Doamna Thompson i-a şoptit, cu lacrimi în ochi: „Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până nu te-am întâlnit pe tine!"
