„- Vă pare rău că sunteți bătrână?
- De ce mi-ar părea?! Când anomalia îți este prezentată ca lucru firesc și nu ca o greșeală a naturii? Să regret că n-am să văd până unde o s-ajungă degradarea mintală a Planetei?!"
Este un fragment din dialogurile dintre profesorul psiholog Sabin Sorescu și Lidia, personajul principal din noul roman al Ilenei Vulpescu, Preludiu. Un roman ce redescoperă povestea, aceasta fiind marea miză a romanului de azi; când se vorbește de dezvrăjirea literaturii și de sfârșitul marilor narațiuni ale lumii despre destin, om, existență. Profesorul și Lidia apar în povestea îmbătrânirii, a preludiului morții, așteptând, astfel, marea liniște. Solitari și solidari, retrăind lumina trecutului, se ridică prin superioritatea spiritului deasupra obtuzităților lumii în care trăiesc: „Domnule profesor, nouă, bătrânilor, voalat dar străveziu, ni se atrage mereu atenția că ne-ar sta bine să dăm colțul, ca să mă exprim elegant, asortat cu vremurile."
Psihologul Stănescu și Lidia au îmbătrânit frumos, respingând prin inteligență, tenacitate și trăiri afective profunde falsul, superficialitatea și compromisurile amenințătoare. Anamneza în scopul stabilirii sănătății mintale a Lidiei, la vârsta de 85 de ani, la un Institut de cercetare a creierului, la inițiativa nepoților „grijulii", ia forma unei ample mărturisiri, în evantai, a celor mai importante secvențe de viață, ca într-o lucidă judecată de pe urmă. Lidia se judecă pe sine și așteaptă reacția profesorului-psiholog (e atât de important ce spune Judecătorul!) căruia i se confesează cu penitență și simț al ironiei: „Bătrânețea este un companion posac, antipatic, greu de suportat, cu memoria ei cu tot"; „Am fost vreodată zglobie ca un ied?";
„Doamne, baba de acum să fi fost femeia asta de care-mi aduc aminte? (...) Mușchii brațelor doar o flească, iar pielea ca o hârtie mototolită și uscată la soare. Mă mir că nu foșnește când îmi pun hainele și când mă dezbrac."
Dialogul dintre profesor și pacient ia forma dezbaterii asupra vieții și morții. Sunt detaliate: rectitudinea vieții și calvarul ei când nu-i afli sensul, afirmarea existenței prin jertfă și anihilarea acesteia prin simulare și oportunism, credința în rolul omului pe pământ, lupta cu sine pentru aflarea rosturilor și înțelesurilor. Lidia, renumit inginer chimist, intransigentă profesional și cu o uimitoare franchețe în relația cu ceilalți, venindu-i, pe de-o parte, din condiția socială modestă, dar, pe de altă parte, dintr-o ireproșabilă logică a vieții, reprezintă echilibrul, perseverența și demnitatea umană. La întrebarea profesorului: „Doamnă, ce vi se pare mai greu de suportat în viață?", intervine: „ - Mi-am răspuns de mult la-ntrebarea asta: răutatea, boala, remușcările, mediul ostil, proștii infatuați, fățărnicia, munca făcută în silă... Dar pentru suflet, ucigătoare sunt remușcările."
Îi repugnă minciuna, lăcomia patologică și situația degradantă în care a ajuns omul, aceea de a fi număr într-un computer. Profesorul Sorescu și Lidia dialoghează la modul esențial, argumentând dacă prin evocarea trecutului omul își valorizează sau devalorizează propria persoană, dacă trebuie să te reinventezi pentru a-ți continua viața sau dacă este mai ușor să-i ierți pe alții sau să te ierți pe tine. Împăcarea Lidiei vine din gestul suprem al iertării și din conștiința aflării de sine. Rememorări duioase, în care lumina se amestecă cu durerea, se derulează sub ochiul sever al întrebării insistente: cine este sau cine a fost, ce este viața și dacă ea, chimista cu două doctorate, lasă ceva în urmă, e una dintre furnicile care a trudit la viața lumii, asigurându-i evoluția cunoașterii sau doar rămâne o unitate în miliardele de necunoscuți ai lumii. Printre întunecimile și coșmarurile zilei, purtând piatra grea a singurătății și a dărâmării trupului, Lidia caută lumina din trecut, aflând cum doare și timpul și sufletul, dorind să viseze ca pe vremea când nu știa ce e suferința și grija, ca visând, cât mai e pe pământ, să soarbă din frumusețile lumii. Cu sentimentul că mai aparține acestor frumuseți și ca să nu-l supere pe Dumnezeu, pe fundalul Anotimpurilor lui Vivaldi, personajul se integrează veșniciei cosmice prin veșnicia rugăciunii. Ajută-mă, Doamne! sunt ultimele cuvinte pe care le rostește.
