Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia, și-i poartă pe penele lui.
Nicolae Huruba s-a născut în comuna Subcetate, în anul 1934, dintr-o familie cu opt copii, și-a petrecut copilăria în casa părintească de „La Pârâu", respirând aer de munte, și trăind pagini de istorie adevărată, trăită de un copil de țăran. Frumos vorbește de mama sa, o femeie înțeleaptă, blondă, credincioasă, înțelegătoare față de nevoile fiecărui copil. Tata era autoritar, dar nu dur, nu-i plăceau lucrurile făcute de mântuială. Casa lor era deschisă tuturor, ba mai mult, în casa lor își găseau sălașși unii negustori ambulanți, sosiți din Moldova,
să-și vândă produsele: petrol, păcură, nuci. De mic a început să înțeleagă viața dură de pe aceste meleaguri. În anul 1940 a început cursurile școlii Primare din satul natal, Subcetate, cursuri pe care le-a absolvit în anul 1947. Patru ani „La unguri" cum se zice prin locurile acelea, și trei ani „La români". De mic a cunoscut ororile războiului, văzând oameni plecând pe front petrecuți cu multă jale, a văzut gloanțe vâjâind în aer și explozii, a văzut incendii. A văzut când a căzut victima, în urma unei explozii, băiatul gazdei unde a fost adăpostită familia lui. Își aduce aminte cu tristețe de poezia recitată de Maricuța Mureșan, mezina celor patru frați orfani ai lui Petru Mureșan de La Pârâu: „Ea nu vrea să-mi spună, stă pe gânduri mută./ Mă ia în brațe, mă mângâie și mă sărută./ Tăticule dragă, nu mai e război, / Au venit acasă mulți de pe la noi. / Numai tu, văd bine, vrei să întârzii…/Tăticule dragă, când o să revii?"
Nu mult timp după terminarea celor șapte clase elementare la numai 16 ani, s-a angajat la fabrica din Hodoșa ca fochist. Vroia mai mult, era atras de sunetul de metal al șinelor, le însoțea cu privirea vagoanele care duceau călători și marfă. Visul i s-a îndeplinit în urma absolvirii școlii de specialitate din orașul Brașov, ca „mecanic de locomotivă" a doua armată, cum spunea dânsul. Munca în cadrul CFR nu a fost ușoară, ea impune o anumită rigoare și disciplină. Cei trei ani de armată (1954-1957), au fost pentru Nicolae Hurubă o experiență importantă în viață de a-și îmbogăți cunoștințele, fiind repartizat la o unitate militară de aviație din București și înaintat la gradul de sergent. S-a căsătorit în anul 1961, cu aleasa inimii lui, Aurelia Bordea, o fată tot din Subcetate. Angela a apărut în viața lor, care le-a dăruit o nepoată, Carla, care le bucură bătrânețea lor. M-a impresionat natura acestui român de pe Valea Mureșului, copil de munte de la poalele Călimanului, îmbrăcat în costum național, nu îi e rușine să poarte aceste haine frumoase, aproape în fiecare duminică la biserica „Bunavestire", unde este și consilier. Are o casă frumoasă, pe strada Someșului, o curte cu multă verdeață, viță de vie, pomi și mult suflet de român natural.
L-am întrebat ceși-ar mai dori în viață. A răspuns: „Aș vrea să nu mai fiu atât de pretențios." Nicolae Hurubă, la 83 de ani, rămâne, în sufletul meu, un om demn de urmat, cu o credință necondiționată față de Dumnezeu și semenii lui.
