Românii au o slăbiciune și o înțelegere aparte pentru minorități pentru că ei înșiși, în decursul veacurilor au fost tratați ca atare de stăpânii lor barbari. De aceea atunci când ardelenii și-au câștigat libertatea, la 1918, s-au dovedit foarte generoși cu cei care aveau să devină minoritari în țara rotunjită, consemnând în Rezoluția de la Alba Iulia, la punctul III, subpunctul 1 „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare..." Adică pentru toate minoritățile, afirmație care ulterior a fost interpretată de fiecare în felul său. Liderii maghiari au fost și sunt cei mai imaginativi, apreciind afirmația ca un drept la orice și la oricât, fără nicio obligație sau constrângere, din partea statului în care urmau să trăiască, lucru ce s-a văzut ulterior, și se vede și acum. Ei n-au renunțat niciodată la imperialismul lor, de a domina majoritatea în orice condiții.
Un alt motiv al generozității românești privind soarta minorităților îl constituie existența în afara granițelor noastre a unui număr prea mare de români (circa 13 milioane de suflete), în comunități mai mici sau mai mari. Dovadă că Tratatele de Pace, atât de după Primul, cât și după Al Doilea Război Mondial, n-au dat tot ce trebuia românilor. Este cazul Basarabiei, Bucovinei, a Văii Timocului din Serbia, dar și părți a Ungariei, Bulgariei, Ucrainei Subcarpatice (nordul Maramureșului) etc., în speranța că modelul nostru de comportare va constitui un exemplu pentru țările dimprejur, în privința tratării românilor, lucru care, din păcate nu s-a întâmplat.
Așadar, România a rămas, încă de acum o sută de ani, singură cu propriile sale promisiuni, pe care s-a străduit să le onoreze la ea acasă și la cel mai înalt nivel, chiar și celor care au refuzat să recunoască Rezoluția de la Alba Iulia, și față de care, pe cale de consecință, nu avea nicio obligație. Slăbiciunea noastră a fost și este minoritatea maghiară care din cu totul alte motive, parțial amintite, joacă rolul oropsitului și veșnic nemulțumitului. O minciună sfruntată, cu care însă, în lipsa unor contracarări, a reușit să convingă politicieni de vază, popoare sau guverne, de aici sau mai de departe, că în România se petrece un adevărat genocid la adresa ei, că Transilvania este doldora de unguri și doar ici-acolo câte un român și, ca atare, Trianonul i-a făcut o mare nedreptate, dând acest teritoriu pe mâna românilor.
Culmea este că această minciună gogonată a fost atât de bine ambalată și trucată încât a trecut drept adevăr nu numai la străini, ci chiar la mulți dintre români, care le mai plâng și astăzi pe umăr. Să nu mergem mai departe decât la domnul Ion Iliescu, care la întâlnirea de acum 27 de ani, din 28 februarie 1990, din Dealul Mitropoliei, cu reprezentanții Uniunii Vatra Românească, printre care s-a numărat și semnatarul acestor rânduri, și care l-au informat de atrocitățile din secuime, de agresiunile și solicitările aberante din teritoriu, atrăgându-i atenția că România este pe cale să piardă Ardealul, a căutat să ne convingă de necesitatea satisfacerii unor revendicări ale maghiarilor, spunând textual: „Trebuie să le dăm și lor ceva,pentru că prea au fost asupriți pe vremea lui Ceaușescu!"
Să auzi și să nu crezi. Adică cel care avea să ne fie președinte vreme de două mandate a fost atât de intoxicat de neadevărurile spuse de colaboratorii săi maghiari (Kincses Elod, Suto Andras, Smaranda Enache , etc.), încât s-a arătat obligat să ofere cea de-a doua funcție în stat, de prim-vicepreședinte al CPUN, iredentistului Kiraly Karoly, căruia i-a dat în același timp mână liberă să se ocupe de problemele Ardealului. Treabă pe care a făcut-o, după cum s-a văzut, precum lupul la stână, spre disperarea românilor ardeleni. Marele nostru noroc a fost că acest individ notoriu a primit un șut nu peste multă vreme, în urma demersurilor noastre la nenumărate foruri, și îndeosebi cu sprijinul marelui lider liberal Radu Câmpeanu, (Lăsați pe mine domnilor, am să mă ocup eu de Kiraly !), căruia românii ar trebui să-i fie recunoscători. De altfel, în acele zile de mare încordare în care noi ne luptam cu ai noștri să aibă grijă de țară, se vede că am reușit totuși ceva să schimbăm în mentalul unora, din moment ce domnul Iliescu, după ce multă vreme a ținut-o pe a lui, a ajuns, totuși, să ni se confeseze în cele din urmă: „Nu știu ce să mă fac cu Kiraly ăsta. Dimineața își începe activitatea în anticameră la mine și seara și-o încheie tot aici, cerându-mi drepturi pentru maghiari." (Oare așa să fi procedat, ulterior, și domnii Frunda și Borbely,în calitatea lor de consilieri ai lui Ponta și Dragnea, de ne merge așa de „ bine", și acum?) Replica noastră atunci a fost aceasta: Trimiteți-l să facă treabă pentru țară, nu doar pentru ai lui!
Așadar, povestea e veche și are un început trist. Atât Domokos Geza cât și Kiraly Karoly, amici ai domnului Iliescu au dispărut de pe scena politică, dar spiritul lor comun s-a perpetuat. Urmașii, și ai unora, dar și ai altora, fie că este vorba de Adrian Năstase, Ciorbea, Boc, Constantinescu și Băsescu, apoi de Ponta și Dragnea, pe de o parte, de Marko Bela, Frunda Gyorgy, Borbely Laszlo, Kelemen Hunor, pe de altă parte, au mers pe aceeași linie, pe principiul trocului (voturi contra drepturi cât mai multe), s-au înțeles de minune și continuă să facă acest lucru, și în prezent, satisfăcând, acestora cerere după cerere. Mai întâi au fost solicitări de inscripționare bilingvă doar a localităților unde populația maghiară are o pondere de 20 la sută, la care se adăuga ceva inscripționări pe la primării. Acest demers a fost dublat imediat de cererile de retrocedări pe bandă rulantă. Un început aberant, pe care ai noștri l-au admis fără probleme. Între timp lucrurile s-au schimbat, mergându-se pe același calapod, și observăm că bilingvismul a devenit atât de frecvent încât ne domină viața de la un capăt la altul. De la denumiri de instituții, de firme, spații comerciale, străzi, până la etichetele produselor. În privința retrocedărilor situația este la fel de dezastruoasă, iar cazul Colegiului „Unirea" din Târgu-Mureș este doar o picătură într-un ocean. Acum, aceiași solicitanți consideră că pragul pentru folosirea limbii maghiare este prea înalt și ar trebui coborât la 10 la sută, cu tot cortegiul de obligații ce decurg de aici. Momentul este prielnic, pentru că domnul Dragnea, devenit peste noapte (mai mult decât Băsescu și Ponta), mare admirator și prieten al lui Viktor Orbán, mai-marele Ungariei și al tuturor maghiarilor de pe mapamond, le cântă în strună. Ca urmare, au folosit prilejul avansării acestui procent de 10 la sută, pentru ca nu peste multă vreme să coboare la 5 la sută, după care, oficial, limba maghiară va fi egală limbii române. Aceasta doar peste câțiva ani. Lupta nu se termină aici, urmând ca, după recentele spuse ale lui Viktor Orbán, nu acasă la el ,ci la noi în țară, citez: „Viitorul va fi în maghiară!".
Trebuie să fii redus mintal sau trădător de țară, să nu vezi sau să te faci că nu vezi încotro merg lucrurile, doar ca ție să-ți fie bine, să-ți asigure șederea la putere, cu orice preț și fără niciun rost. În fapt, o acțiune criminală contra interesului național. Norocul nostru este că, speriați și oarecum treziți la realitate de evenimentele din Catalonia, parlamentarii de la Camera Deputaților au respins în bloc nerușinata propunere a UDMR de coborâre la 10 la sută a pragului pentru folosirea limbii maghiare și a bilingvismului. Să sperăm că același lucru îl va face și Senatul, care este cameră decizională. Pentru că aventurierii aceștia iredentiști trebuie opriți din cursa lor nebunească.
Lucrul acesta nu-l spunem doar ca să ne aflăm în treabă, ci dintr-o necesitate obiectivă, dacă vrem să ne fie bine și nouă, românilor, dar și maghiarilor în patria noastră comună. Numai așa spiritele secesioniste pot fi temperate. Viața a demonstrat că și în domeniul relațiilor cu minoritatea există un principiu de fier, un prag, care depășit aduce grave prejudicii bunei conviețuiri. Minoritatea nu trebuie osândită, disprețuită, dar nici ținută pe palme, răsfățată, cum e cazul nostru cu minoritatea maghiară. Între majoritate și minoritate ca două părți ale unui întreg, și unde există o permanentă luptă a contrariilor, este necesar un echilibru, a cărui linie roșie nu trebuie depășită nici de una și nici de cealaltă. Cu alte cuvinte, atât minusul cât și plusul de drepturi dăunează grav bunei conviețuiri. Primul caz pune în pericol existența minorității, așa cum se întâmplă cu românii din aproape toate țările limitrofe unde conviețuiesc, iar în al doilea caz, prea multe drepturi dau minorității puterea de a se „elibera" de constrângerile majorității, de a distruge acel echilibru și de a ieși de sub tutela acesteia, mai întâi prin autonomie (cum se încearcă cu Ținutul secuiesc), apoi prin independență, cum e cazul Cataloniei, căreia autonomia i-a fost atribuită de mai multă vreme. Un proces brownian, o tendință centrifugală, care, pentru menținerea statalității, a granițelor, a păcii și a echilibrului mondial trebuie foarte bine gestionate, și acolo unde este cazul, stopate din vreme.
