A fost odată un învățat, și era considerat de întreaga comunitate un om al lui Dumnezeu. Nu trecea o zi fără ca o mare mulțime de oameni să se adune la ușa sa, așteptând de la acesta fie un sfat, fie o binecuvântare, sau chiar o vindecare. De fiecare dată când înțeleptul vorbea, oamenii îi sorbeau literalmente cuvintele. Din păcate, în public se găsea întotdeauna un om antipatic care nu pierdea nicio ocazie să îl contrazică pe maestru. El îi observa slăbiciunile și nu ezita să își bată joc de ele, spre imensa supărare a ucenicilor acestuia, care au început să creadă că este „diavolul", în carne și oase.
Într-o zi, „diavolul" s-a îmbolnăvit și a murit. Întreaga comunitate a respirat ușurată. Oamenii și-au pus o mască solemnă, potri-vită cu ocazia, dar în sinea lor toți erau fericiți că, discursurile inspirate ale învățătorului, nu vor mai fi întrerupte, iar comportamentul acestuia, nu va mai fi criticat de acest eretic lipsit de orice respect.
De aceea, toată lumea a rămas surprinsă să îl vadă pe înțelept luând parte la înmormântare, răvășit de durere. Mai târziu, un ucenic l-a întrebat dacă a deplâns soarta eternă a celui decedat.
- Nici vorbă, i-a răspuns învățatul. De ce l-aș fi deplâns pe acel suflet, aflat acum în ceruri? Mi-am deplâns propria soartă, căci acel om a fost singurul meu prieten. Toți ceilalți nu fac decât să mă adore. El însă, era singurul care mă provoca, scoțându-mi în evidență defectele și ajutându-mă astfel să mă transform. Acum, nu se mai află printre noi, iar eu mă tem că îmi voi înceta creșterea spirituală. După care a izbucnit din nou în lacrimi.
