După pensionarea mea, petrecută acum câțiva ani, Dumnezeu mi-a îndeplinit o dorință pe care o purtam în suflet ca pe o neîmplinire a carierei mele de dascăl. Toți anii de după pensionare (15) am așteptat un semn, o invitație, un apel, de la oricare grădiniță, școală gimnazială, liceu care s-ar fi aflat în impas de „dascăli" și care ar fi apreciat experiența pensionarilor. În toți acești ani de după 2000, am simțit că m-am abandonat atât pe mine ca om, cât și ca dascăl, dar mai ales că am abandonat lupta pentru tot ceea ce a însemnat și încă mai înseamnă dragostea de profesie și de copii.
Și iată că, în luna noiembrie a anului 2017, un telefon de la un liceu din Reghin mă invita să o suplinesc pe o colegă care intra în concediu medical. M-am grăbit să răspund pozitiv invitației, bucurându-mă că după 15 ani de „dor după școală", cineva s-a gândit că încă n-am murit și că mai pot sluji școlii și elevilor.
Bine a zis cine a zis, să avem grijă ce ne dorim că s-ar putea să ni se împlinească. Iată-mă față în față cu „obiectul dorinței" în 27 noiembrie 2017, o clasă de-a XII-a de la liceul care mi-a solicitat colaborarea. O sală de clasă ce aducea mai degrabă cu o sală de așteptare din gările noastre, dintotdeauna și de azi, sau cu o hală în care, în loc de utilaje, se află niște bănci susținute de un schelet metalic ce-ți agresează creierul la fiecare mișcare a elevului, cu țiuitul metalului frecat de beton.
Noroc că în 1966, când mi-am început cariera de profesor, clasele de acest gen nu erau excepții, ci în totalitate la fel. Doar că, anii '60 -'70 erau atunci, dar azi, după faimosul 2000, mă așteptam să găsesc o școală modernă, europeană și democratică după trâmbițele politicii din învățământ, dar…
Clasa, ca sală de clasă, am acceptat-o „telle quelle" (adică așa cum este). Știam că nu voi lucra cu pereții goi, fără măcar o stemă a țării, un tricolor, o icoană sau un tablou, o planșă, o hartă, un tabel nominal etc., ci cu un grup de adolescenți de 17-18 ani.
În acea zi, în clasă se aflau peste 20 de băieți, fiecare cu câte un telefon mobil în mâini, unii cu casca-n urechi, alții, tolăniți pe scaun, cu picioarele în „V", sprijinite de barele de fier ale băncii (crăcănate), nebăgând de seamă că a sunat și că profesorul a intrat în clasă. Să le fi văzut fețele când le-am cerut să se ridice pentru a-mi spune: Bonjour M-me le professeur!
După câteva minuțele de hăhăit, hârșâit de scaune trase pe ciment, iată-ne „face to face". N-apucăm să ne prezentăm că, pe ușă, intră un întârziat pe care clasa l-a primit cu un râs general, iar eu l-am rugat să repete după mine: Permettez-moi d'entrer en classe!
La care râsetele clasei s-au intensificat. Și eu, cu un calm imperturbabil, am obținut cu greu un: „Permettez-moi…!"
Poate sunteți curioși să aflați cum s-au desfășurat cele două ore de franceză înscrise-n orar, între orele 8-10 din acea zi de 27 noiembrie 2017.
M-aș bucura dacă nu ați vrea să aflați, dar cu voia cititorilor acestui articol, căruia-i dădusem inițial titlul „Așa-mi trebuie!", mă încumet să nu-i las în ceață…
