La slujba de priveghere din ajunul Adormirii Maicii Domnului s-a cântat Prohodul Maicii Domnului, presupus a fi o cântare tristă, dar toată slujba am simți-o cu veselie. Apoi am citit că așa și este (considerată), căci serbează trecerea Maicii Domnului din pustia lumii la Fiul și Mântuitorul ei. Ea, când a fost înștiințată de Arhanghelul Vestitor Gavriil că pleacă la El, a fost bucuroasă! E o minune cum ne-a dat Dumnezeu și nouă, păcătoșilor, să simțim din bucuria ei!
Tot atunci m-am gândit că așa, o permanență în viața mea, văzută retrospectiv, din copilăria și viața (fericită!) din țară, și din cea (mai chinuită) a străinătății, este un permanent sentiment de bine românesc, de negrăită bucurie și paradoxală fericire (în nefericire!), care atunci, la slujba de priveghere a Adormirii, am avut clar conștiința că e datorat Maicii Domnului, cumințeniei ei, frumuseții și privegherii ei asupra noastră ca neam care (încă) o poartă, unde (încă) are ea grădină a ei. Că au ajuns din răutate să urle și să pună foc pe străzi? Ducă-se, că întorci capul și ești în grădina ei! Oare nu este grădina aceasta a ei chiar Grădina Împărăției? Cumva acum când din nevrednicie am simțit extraordinarul parfum al frumuseții ei duhovnicești, am sentimentul că toată fericirea vieții mele din prima copilărie și până acum, este exact această bucurie a ei, care de la ea vine. Că suntem așa de la ea.
Cu toată amărăciunea vieții de acum tulburate a străinătății, am avut sentimentul că am fost dintotdeauna (și când n-am fost) un oarecare creștin ortodox și că aceasta m-a însoțit ca un înger păzitor toată viața! (Trebuie că îngerii păzitori sunt ortodocși, de nu și români, nu?) M-am simțit împăcat în sufletul meu cu sentimentul că flash-uri de bucurie ale copilăriei care mi-au venit în minte, s-au continuat neîntrerupt până în chiar ceasul acela, la Sf. Paraskevi, o mânăstirea grecească din America! În care m-am simțit la fel ca în biserica și în Brebenii copilăriei mele. Am avut revelația că acea bucurie pe care am trăit-o ca și copil nu m-a părăsit niciodată în pofida a toată schimbarea și tristețea de acum a vieții de bejanie. Că este la fel și în englezește sau în grecește. Că am rămas ceea ce am fost de la început, un fericit. M-am trezit din dulcea bucurie când, cântându-se cinstitul ei Prohod, am văzut că nu pot să cânt, atât de repede în grecește. Adică, aviz amatorilor de fericire, într-o clipită ți se arată că nu este. Și totuși, este...
Și chiar așa: anume că avem dulceața ortodoxiei în felul și genul nostru ca nație (creștină) de la ea și, așadar, de la El, Fiul ei; așadar, îl avem pe Dumnezeu prin căldura și dragostea de mamă a preaiubitei Lui Maici. De asta suntem cum suntem, proști și buni (naivi). Și proști și buni și (acuzându-ne) că nu suntem ca ei, care îl au pe Dumnezeu din mândria lor, rece și dur, ca să și-L crucifice iar și iar, metodic și ritualic, cu plăcere. Noi avem pe Dumnezeul Maicii, pe care ea L-a născut și L-a crescut așa cum își crește o mamă pruncul, care, făcându-se Mare, tot prunc Îl are în brațele ei pline de dor și grijă; dor și grijă cu care se roagă acum pentru noi „că ne-ai născut nouă pe Dumnezeu Întrupat și te rogi neîncetat pentru sufletele noastre". Da, aceasta este Maica noastră și aceștia suntem noi, fiii ei cei mai nevrednici, pe care ea îi iubește ca pe copiii buni ai ei, frații Lui, cel Unul Născut de la Tatăl! Numai că noi, demni și occidentali, nu vrem să știm de Dragostea de Maică! Că numai Cel Născut din Dragostea de Maică este de la Tatăl! Că mai înainte de toate, Tatăl a iubit-o în Duhul pe ea și că din și în Dragostea ei împărtășită avem și noi pe Dumnezeu!
Așa e de la început: ea, Maica lui Hristos și Maica noastră și Biserica Neamului Creștin, a cărei dragoste a fost denaturată ori uitată în Apus, a rămas neștiut la amărâții de noi, românii, prin harul lui Dumnezeu, Maica și Biserica noastră în Hristos!
Da, sunt român și așa rămân: al Maicii Domnului în Hristos Dumnezeu! Că așa suntem de la ea!
