Domnul nostru Iisus Hristos ,,vrea ca toți oamenii să se mântuiască, și la cunoștința adevărului să vină'' (1Timotei 2,4), misiunea de a-L face cunoscut, fiind încredințată Bisericii Sale, al cărei Cap este.
Izolarea lui Dumnezeu în transcendent sau negarea existenței Lui, nu rezolvă complexul de probleme cu care se confruntă societatea umană secularizată, lumea în întregul ei, pentru care mântuirea, ca suprem dar al lui Dumnezeu, reprezintă, din păcate, doar o simplă opțiune privată. Homo religiosus, odată cu revoluționarea științei și tehnicii, și-a schimbat trăsăturile în acelea ale lui homo otiosus: egocentrist, autonom, formalist, lasciv. Omul nou, format de și în modernitate, și-a modelat proaspătul profil ,,etic'', astfel încât să se poată recomanda drept o ființă circumscrisă de materialitatea lumii în care supraviețuiește, dezinteresat de sfințenie și de desăvârșirea în Dumnezeu. Preocupările sale tind accentuat spre zero, în ceea ce privește relația sa cu Hristos. Lumea lui e guvernată doar de bani, de dorința succeselor materiale și de satisfacerea tuturor plăcerilor biologice. Este o lume dominată de idoli, magie, pasiuni, alta decât cea creată de Dumnezeu, o lume care-L întunecă și care cufundă întreaga creație, întregul univers, în opacitate și moarte.
Într-o astfel de lume secularizată, în care oamenii prețuiesc numai ceea ce văd (ce sunt capabili să vadă), ignorând sau nesesizând existența universului spiritual, nevăzut, în care ochiul omenesc, lipsit de raza de lumină divină, observă în juru-i o lume materială frumoasă și minunată, dar nu-i (stră)vede sensul real, în care auzul nostru, derutat de atâtea și atâtea țipete desfrânate, nu mai poate percepe glasul tainic, suav, mântuitor, al creației, icoana, acest ,,miracol al credinței'', apare, la orizontul spre care viața noastră curge, drept imaginea sfințitoare ce descătușează latențele sufletului omenesc, devenind astfel ochiul duhovnicesc atât de necesar vederii lumii transcendente, cunoașterii și contemplării acesteia. Ea apare cu adevărat ca o ,,fereastră'' care nu numai că îndreaptă mintea spre lumea de dincolo, ci se oferă ca mijloc real al comunicării mistice a omului cu Dumnezeu.
Ceea ce, așa cum am arătat deja, stă la baza cinstirii icoanelor și îndreptățește cultul acestora, oferind încă de la începutul creștinismului posibilitatea teologhisirii iconologice, este temeiul biblic și dogmatic al icoanei. Nu se putea vorbi de icoană dacă însuși Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul și Icoana naturală a Tatălui (Coloseni 1,15), nu S-ar fi întrupat și n-ar fi luat față omenească. Prin Întrupare însă, omul creat de Dumnezeu ,,după chipul'' Său, devenind o ,,icoană a dumnezeirii'', a dorit să realizeze sub forma imaginii chipul Celui ce l-a mântuit, pentru a-L avea mereu prezent vederii sale.
Fără a greși, putem afirma, inspirați de Sf. Evanghelist Ioan, că la început a fost Icoana. Cinstirea ei l-a ajutat pe om să-și păstreze nealterată și tare credința în Dumnezeu. Credincioșii au dorit dintotdeauna să-L vadă pe Cel ascultat, vrând să aibă, alături de cuvântul Lui, și imaginea feței Sale, simpla cugetare sau contemplare a lui Dumnezeu, în absența icoanei Lui, nefiind accesibilă creștinului simplu, nedesăvârșit sau imatur spiritual. Mesajul biblic de a-L cunoaște pe Dumnezeu (Ioan 17,3) poate fi înțeles și urmat mult mai ușor dacă avem înaintea ochilor icoana Sa, care Îl face prezent vederii noastre pe Hristos.
Fără a fi un fetiș sau un idol, icoana rămâne o mărturie vie a dorinței omului pentru dobândirea vieții veșnice și îndumnezeirea lui prin harul Duhului Sfânt. În Tradiția Bisericii Ortodoxe există o netă și esențială deosebire între tabloul religios și icoană, ca și obiect de cult. Spre deosebire de imaginea și pictura religioasă neconsacrată cultului religios, icoana ortodoxă este un simbol sacru, ce poartă în sine și transmite în lume o energie miraculoasă, fiind impregnată de sfințenie (asemeni sfintelor obiecte folosite de către preot în ritualul religios), sfințenie primită atât de la protochipul reprezentat, cât și prin slujba specifică de sfințire a ei. Astfel, la darul sfinților, se adaugă icoanelor puterea rugăciunilor rostite de către Biserică, căci ,,toate se sfințesc prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune'' (1 Timotei 4,5). În felul acesta, icoanele primesc ,,un spor de sfințenie'', devenind fiecare locașuri ale prezenței puterii divine, adevărate căi de transmitere a harului mântuitor și, ca atare, făcătoare de minuni.
Legătura metafizică dintre icoană și protochip, datorită căreia cinstim chipul reprezentat ca pe originalul însuși, face ca sfințenia prototipului să fie dobândită și de icoana lui, nimbul de sfințenie ,,împrumutat'' de la original consacrând icoana ca obiect vrednic de cinstire în ea însăși. Realitatea legăturii metafizice amintite se realizează la nivelul relației tainice dintre chipul imaginat și original, icoanele fiind sfințite de însăși numele lui Dumnezeu, invocat în rugăciune, harul divin comunicându-se celor ce se apropie cu credință de acestea. Sfințenia icoanei nu este garantată și atribuită de natura materiei sale, sfințenia ei constituindu-se la ,,nivelul relației dintre chip și arhetip, dintre Nume și Persoana reprezentată, care-și poartă numele'' (Christoph Schönborn). Scrierea pe icoană a numelui celui reprezentat de ea mijlocește, în fapt, o relație personală cu cel ce poartă acest nume. După unii, însăși scrierea numelui pe icoană reprezintă sfințirea propriu-zisă a ei.
În icoanele sfinților, Sfinții Părinți au văzut o sălășluire a lui Dumnezeu, a puterii și lucrării Sale, un mijloc de unire cu Cel reprezentat, căci, chemând sfântul pe nume, ,,transcendem icoana și ne punem în legătură cu însăși persoana celui chemat dar și cu Hristos'' (D. Stăniloae). Așadar, cu ajutorul icoanei, omul poate urca spre cer, întâlnindu-L pe Hristos, pe Cel coborât deja în viața noastră, în cerul nostru interior.
Icoana devine, prin sfințire, locul sacru în care Hristos sau sfinții își reînoiesc neîncetat prezența și lucrarea. Icoana afirmă legătura transcendentă, mistică, ce există între chipul imaginat de ea și original. Sfințenia icoanei, afirmată atât de realitatea existenței acestei legături supranaturale, cât și de binecuvântarea preotului, comunică tuturor oamenilor harul lui Dumnezeu, sfințind întreaga creație.
