Când am apărut eu pe lume, într-un sat din Câmpia Transilvaniei, și mai ales când am început să-mi dau seama de această lume, pe la mijlocul deceniului 6 al secolului trecut, realizez acum, că în această lume - de o măreție fără egal a Naturii și a onestității oamenilor (în sat nu se zicea țăran, ci om) - nu erau pensionari. Nici de leac. Toți consătenii mei dragi aveau o proprietate, mai mică sau mai mare - încă nu era colectiv - aveau o “avere” (în sat se zicea avere, nu proprietate) de unde își duceau traiul prin muncă îndârjită. De ce zic îndârjită? Îmi povestea mama cum badea Iuăn H. de Pe Față era deja bătrân și paralizat pe o parte, dar nu se lăsa, și se târa printre straturi și curăța ceapa, morcovii, salata, usturoiul, roșiile, de buruieni. Târându-se pe burtă, cu un cot care îi era valid. Cred că dacă l-ar fi văzut Pieter Bruegel cel Tânăr ar fi realizat, cu siguranță, cel mai dramatic tablou despre viața țăranului dintotdeauna.
Cine erau în locul lor în sat, dacă pensionari nu erau? Erau dragii mei consăteni, oameni bătrâni ai satului nostru, pe care ochii mei de copil îi receptau drept comori de înțelepciune, de trecut istoric, de frumusețe morală, de încurajare pentru noi, cei care, de mici, ne-am născut cu o aviditate uriașă de Viață, de a intui și cunoaște trecutul orizontului în care am apărut pe lume. Ei erau, deocamdată, bibliotecile cele mari ale lumii satului. Mă apropiam, deseori, de grupul bătrânilor care povesteau la o poartă, pe o uliță, la drum, unde așteptau seara cireada să vină de la pășune, în ograda noastră, când se adunau sâmbăta seara sau duminica. Unii, cei mai bătrâni, evocau întâmplări din Primul Război Mondial. Atunci am auzit prima dată - și le-am însemnat cu uimire pe harta sufletului meu - istorii despre alte țări foarte îndepărtate, despre Galiția, despre Bosnia și Herțegovina, despre luptele de pe frontul talian (adică italian). Alții povesteau despre evenimente crâncene din Al Doilea Război Mondial, despre Cotul Donului, despre Oarba de Mureș, despre “mețerșmiturile” care bombardau poduri, drumuri și gări, de lumea fugea în toate părțile, ca să se salveze, despre Armistițiu cu Rusia etc. Ochii mei de copil înregistrau și spațiul în care povesteau bătrânii: sub un cer albastru măreț, cu câțiva nori albi la o înălțime amețitoare, deasupra acăților (salcâmilor) din gardul nostru sau al vecinilor, sub tufele de liliac splendid înflorit de sub gardul din jos de noi, pe răzorul cu trandafirul cățărător cu numeroase inflorescențe roz pur și de un parfum îmbătător din colțul casei vecine, astfel că natura parcă asista la aceste ceremonii de aducere aminte. Unii se contraziceau, atmosfera era de clarificare a Timpului lor Istoric, cu care apoi s-au dus dincolo. Așa au dispărut prețioase “biblioteci” din sat, spre durerea și respectul meu nemărginit.
Să revenim la respect! Cuvântul pensionar/pensionari a ajuns astăzi la îndemâna oricăruia care vrea să arunce un spectru cât se poate de negativ asupra acestei categorii din societatea noastră. Păcat! Păcat pentru această atitudine și păcat că lumea nu a fost construită altfel. Dacă un om a muncit 40-45 de ani și nu era acest sistem de pensii, ci toată plusvaloarea muncii lui să o fi primit adunând-o sub formă de capital și din acest capital să trăiască omul, fără să depindă de stat, poate nu mai era această sintagmă atât de hulită astăzi: pensionar/pensionari. Nu s-ar mai plânge nimeni de “povara” pe care o are statul cu pensionarii. Ar fi ca în lumea copilăriei mele, oameni dragi, independenți, bătrâni care merită respect, pentru că și-au făcut datoria, la vremea lor. Dar sistemul de pensii s-a făcut, totuși, din umanismul unui proiect, și nu din generozitatea prost înțeleasă și din “povara” politicianistă.
Și în satul meu a venit apoi colectivizarea, luându-se sursa de venit sigur al proprietății proprii a țăranului. La urmă, venind colectivul, țăranul a devenit și el “pensionar”, dar cu cea mai rușinoasă pensie de pe lume, de câțiva lei, cu care nu putea nici măcar plăti curentul și gazul. Ce să mai zici să aibă un venit decent ca să poată vedea și el lumea, să se bucure - până nu merge pe Coastă - de marile capodopere ale artei naționale și universale, de marile frumuseți ale Civilizației și ale Naturii. Parcă bietul țăran nici nu ar fi meritat. Astăzi, parcă, nici bietul pensionar de la oraș nu ar merita - după unii - nici dreptul de A Fi.
Mi-e dor de acea lume minunată, fără “pensionari”, mi-e dor de pensionarii amărâți de la CAP, cu pensie de mizerie, ai satului meu, din generația mamei, dar cu statură de mucenici înțelepți și buni. Mi-e dor de o lume în care pensionarii să fie văzuți ca veteranii înțelepți din lumea romană, ca posesori de drept ai unei părți din bogăția țării, pentru care au muncit 40-45 de ani, fie la construcții de blocuri, de școli, de hidrocentrale, fie la construcții de suflete - dragii dascăli, fie la construcția unei spiritualități românești, demne de cea a Occidentului, fie la “reconstrucția” sănătății oamenilor în spitale. Și e bine ca acum, în vremuri triste, să ne gândim la dreptul fiecăruia de A FI.
