Ciudat! Cu cât ești mai vizibil, riști să devii anonim, să plictisești, să ajungi un fel de nimic lipsit de importanță, adică țărână (nimic=țărână). Mă gândesc acum câtă țărână se scurge pe rețelele de socializare. În contrapondere, nevoitorii isihaști înving anonimatul țărânii lor prin ascundere, fuga de vizibilitate. E clar că nu oricine și orice merită văzut. Nu îi este dat oricăruia dintre noi, deși pare la îndemână, să stea în față, în primul rând. Există încă o, ce-i drept, firavă lege a ierarhiei. Doar că închipuitului îi scapă din vedere acest amănunt și, acoperit fiind de o perdea mizeră, destul de șifonată, dar nu mai puțin șifonantă, a argumentațiilor dictate de împrejurări, se expune în toată splendoarea incapacității lui. Așa încât, însuflețită, adică vie, țărâna se laudă și e lăudată, țelul ei fiind acela de a fi validată, confirmată de efemer. Natural, am zice. Dar cine are puterea juridică de a recunoaște validitatea ei? O altă țărână șifonată, mototolită? Se aud tot mai multe voci, nu doar isihaste, care avertizează asupra transformării noastre și a întregii lumi, în țărână. Când se va întâmpla asta, nu știm, dar știm că Cel de Sus ne-a promis un cer nou și un pământ nou, unde nu va mai fi loc pentru un dram de țărână închipuită (Apocalipsa 21,1).
Țărâna nu e altceva decât simplă materie, substanță materială. Nu aude, nu vorbește, nu cugetă. “Țărâna nu laudă”! Adeseori este presărată peste mormânt. Adică, țărână peste țărână! Și totuși, în timpul vieții, e lăudată în funcție de ce are, ce posedă, ce deține sau ce știe, dar nu și în funcție de ceea ce este! Mulți se sperie însă atunci când pereții mormântului ne arată cu adevărat și ce are, și ce este țărâna! De aceea, omul de țărână evită să se gândească la moarte.
Azi, a fi altceva decât țărână este anacronic și periculos. Ți se aruncă clor pe ușă sau poți fi alungat din comunitate. Ești pur și simplu condamnat la “izoletă”. Nu ești agreat dacă miroși altfel, gândești și să te comporți altfel! Cugetul țărânii unei inimi bolnave de frică nu poate accepta pericolul iminent al contaminării cu virusul vieții, al jertfei de sine.
Instinctul supraveițuirii țărânii ne scoate din tagma speciei Om. Ne limitează, îngrădește, micșorează, ne face tocmai potriviți pentru a încăpea într-o groapă de mormânt. Poate că acolo e singurul mediu unde țărâna respiră ușurată. Acolo, pericolul contaminării de iubire a trecut!
Ca răspuns la întrebarea cine suntem, ar trebui să ne rostim Numele! Numele este, cred eu, singurul în stare și singurul care are dreptul juridic să ne valideze țărâna. Căci nimeni, în afară de om, nu-și poate rosti conștient propriul nume. Iar dacă o face, omul arată, sper să și înțeleagă, că e mai mult decât aceasta!
Adam, care înseamnă Om, e numele original pe care această țărână l-a primit odată ce a fost însuflețită de Creator. Astfel, Supranaturalul dă nume naturii, ființei umane, numele primit la Botez nefiind altceva decât o supraadăugare particulară, cu valoare eclesiologică și eschatologică, dat persoanei umane, dar fără ai anihila calitatea de pământ sau cenușă. Omul, la rândul său, denumește natura, cosmosul întreg. Așa încât, acela care uită că se cheamă OM rămâne pe bună dreptate la stadiul de țărână. Țărână fără suflet! Acestuia, chiar dacă trăiește, i se potrivește foarte bine expresia: e plecat în neființă. De aceea, expresia eminesciană ,,mort frumos cu ochii vii”, mi se pare, pentru azi, anacronică. Ea nu exprimă nici pe departe vreo culpabilă închipuire de sine!
“Unii se laudă cu căruțele lor, alții cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Psalm 19,8). Trăim într-o lume închipuită care ezită să existe în raport sau în legătură directă cu Numele Domnului Dumnezeului ei, dar care, în cel mai fericit caz și doar în calitate de țărână, există ca veșnică polifemie, ca să nu zic veșnică pomenire! Refuză se existe în raport cu Realitatea divină, ignorând-o. Așa cum nici eu nu exist pentru un pom, nici el pentru mine. Chiar față în față stând, nu ne vedem, deși suntem atât de vizibili. Această realitate mă face să constat, în cele din urmă, că nu sunt altceva decât ecoul trist al unei inimi de țărână!
