Pentru a călători mai repede prin univers și a economisi timp, găurile de vierme, posibile scurtături cosmice, ar fi soluțiile ideale. Deocamdată acestea sunt la stadiul de teorie. Cu toate că descrierea matematică a acestui fenomen cosmic nu este chiar la mintea copilului, atrăgând după sine și un oarecare iz de science fiction, scopul lui este destul de pragmatic și, cred, cel puțin interesant pentru oricare dintre noi. Cine nu și-ar dori să părăsească acest univers amenințat de autodistrugere și să evadeze cât mai repede sau să se teleporteze printr-o gaură de vierme într-altul, unde viața ar putea cunoaște un nou început? Sau cine n-ar vrea să tranziteze cu o viteză mai mare decât viteza luminii întregul univers de la un capăt la celălalt? Dar poate există printre noi, muritorii de rând, o minoritate care ar refuza o asemenea călătorie. Și asta nu din încăpățânare și nici pentru că le displac viermii cosmici, ci din rațiuni ce țin de veșnicie. La ce folos călătoria, dacă la celălalt capăt nu ne așteaptă învierea? De aceea, zic, dau o gaură de vierme pe una de mormânt și anume pe una la căpătâiul căreia stă împlântată nemuritoarea Cruce a Celui ce s-a întors de la moarte la viață. Și aceasta doar în trei zile! Asta da “scurtătură”! E mai mult decât science fiction. E supranatural! În mod clar, Viața bate filmul!
Între timp m-am îndepărtat atât de mult de pământ încât, pentru prima dată, am senzația că nu-mi va mai ajunge timpul să mă reîntorc la ai mei. Probabilitatea existenței unei scurtături îmi surâde. O mulțime de sori spațiali îmi fură privirea și gândurile. Calea-Lactee îmi pare cu adevărat a fi laptele unei zeițe mitice țâșnit cândva pe cer sau, dacă e să sar din mit în spiritul științific, urmele luminoase ale soarelui lăsate în urma sa pe cer, soare împins pe eternul firmament de un “mare sfânt scarabeu” (Blaga). Întunericul cosmic seamănă mai degrabă cu un amurg. Mă fascinează irezistibil. În călătoria mea intergalactică multe planete necunoscute îmi dau salutul sub forma unui veritabil, aproape milităresc onor. Mă primesc oarecum în casa (spațiul) lor, chiar în trecere fiind. Între galaxii nu există granițe, abia că îmi dau seama că trec dintr-una într-alta, doar un oarecare dor de acasă care își face tot mai mult simțită prezența în singurătatea abisală. Întâlnesc nenumărate planete, pe care noi, oamenii, nu le vedem și nu le vom vedea niciodată, înconjurate de atâta liniște și mă întreb care este rostul lor. Au sau nu vreun rost? Ne-am gândit vreodată serios la expresia “niciodată”?
Dintr-o dată, călătoria mea fantastică prinde a semăna tot mai mult cu o călătorie în veșnicie. În drumul meu sunt însoțit constant de întuneric și lumină. Uneori mai mult întuneric, alteori mai multă lumină. Îmi lipsește comunicarea. Sunt prea departe de Terra, de casă, și infinit de departe de infinit. Aș vrea să zbor mai repede, viteza luminii (300.000 km/s) nu-mi ajunge. Și totuși, ar trebui să pot! La o asemenea viteză parcă m-am dematerializat și parcă până și timpul a încetat să existe. Sunt doar un gând călător. Iar gândul îmi zboară iar...
Universul e magnific. Psalmistul David scria cu mii de ani înainte: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Psalm 18,1). Stephen Hawking afirma și el măreția, frumusețea lui, dar recunoștea că îi lipsește ceva foarte important: iubirea. De multă iubire se bucura savantul la el acasă.
Dacă aici sus, o gaură de vierme m-ar ajuta, teoretic, să ajung mai repede “la marginea cerului”, jos pe pământ o gaură de mormânt mă așteaptă plină de iubire să mă unească cu Acela al cărui lăcaș e dincolo de el.
