Victor Frankl relatează cum viața în lagărele naziste, mai sinistră decât un coșmar (el însuși era reținut în a trezi pe cineva care se chinuia în vis, convins fiind că oroarea realității depășea categoric urâțenia unui coșmar) putea fi însuflețită de splendoarea unui peisaj sau a unui apus. Chemați în grabă de un tovarăș de suferință, ca să admire ultimele clipe ale apusului, deținuții se ridicau de pe podeaua pe care se prăbușiseră după o zi extenuantă, doar ca să fie întâmpinați de culorile vii ale unui asfințit ce părea descins dintr-o învălmășeală de culori evadate dintr-o acuarelă nepăzită. Toată sarabanda de nuanțe prăvălite peste grupul scheletic de oameni și peste cenușiul barăcilor care-i adăposteau trezea uimirea unei frumuseți la care e atât de ușor să devii imun într-o viață liberă (și atât de ocupată): „Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: «Cât de frumoasă poate fi lumea!»"
Irena Arghinskaia, o supraviețuitoare a lagărelor sovietice, intervievată de jurnalista Anne Applebaum, pomenea, la mulți ani după eliberare, „incredibila frumusețe" a Nordului, gingășia apusurilor sau taigaua a cărei imensitate o privea cu respirația întretăiată.
Un lagăr e ultimul loc de pe pământ în care te aștepți să mai găsești fărâme de recunoștință sau de uimire în fața frumuseții lumii. Iar faptul că ele pot fi descoperite chiar în acele enclave ale ororii sugerează că mulțumirea are mai puțin legătură cu circumstanțele fericite, cu o setare a minții de a înregistra și de a prețui orice sâmbure al binelui într-o lume brăzdată de suferință, de haos și de nedreptate. Modul în care vedem lumea ține de alcătuirea lumii noastre interioare.
