M-am nascut si am crescut intr-un hotar al unui sat din
centrul Transilvaniei, sat in care, alaturi de romani, erau si
cateva familii de maghiari, aproape toate instarite, si trei
familii de evrei care aveau pravalii si ceva pamant. Cand am
inceput sa umblu la scoala, duceam in traista cateva oua,
cu care-mi cumparam de la ei rechizite scolare si produse
de care era nevoie in gospodaria noastra.
In 1940, in urma Diktatului de la Viena, granita ne-a
despartit de sat, trecea pe la 130 de m de casa noastra si am
fost arondati comunei Silivasul de Campie. Acolo se afla o
singura familie de evrei cu care tata se avea bine si le avea
in paza padurea, in suprafata de cateva hectare, care era
aproape de noi.
Dupa 1940, intr-o zi, tata a venit de la moara din Silivas si
ne-a spus ca evreul l-a rugat sa-i duca din padurea lui cel
putin un car de lemne, pentru ca ei nu mai aveau voie sa
paraseasca localitatea. Tata i-a si dus lemne de foc, in zilele
care au urmat.
In vreme ce evreilor din Romania le-au fost impuse restrictii
privind deplasarea, evreii din Ardealul cedat isi vedeau in
continuare, nestingheriti, de treburi.
In aceasta situatie, unii evrei, barbati sau chiar familii
din Romania, au inceput sa treaca granita pe timp de
noapte, in Ungaria.
Cum noi aveam doi caini buni, acestia ii simteau indata ce
apareau in hotar. Pribegii treceau granita, ocolind casele din
hotar, unde puteau da peste graniceri. Exodul a continuat pana
in primavara anului 1944, cand, intr-o zi, un om iesit la camp in
apropiere de granita, a strigat ca, in cursul noptii, familiile de
evrei au fost ridicate. Lucrul acesta i-a nelinistit pe romani,
care se temeau sa nu aiba si ei aceeasi soarta.
Cu aproximativ un an inainte de 1944, evreii din Romania au
fost adunati la centrele de plasa, intre care si evreul din Silivasul
de Campie, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Tata se intalnea
cu el, ba ii mai ducea cate ceva cand mergea la targ la Sarmasu.
Dupa 23 august, trupele maghiare au trecut granita si au
ocupat Sarmasul, unde se aflau adunate familiile de evrei
din zona.
Peste cateva zile, a ajuns la noi vestea ca evreii au fost
masacrati. Luati prin surprindere, evreii n-au mai avut
posibilitatea sa se evacueze.
Ulterior, am aflat ca baiatul cel mare al evreului din Silivas
era militar in termen si, indata ce trupele maghiare au trecut
frontiera, a fost invoit sa plece pentru a-si scoate familia din
zona aflata in pericol. N-a mai apucat, pentru ca, ajuns
acasa, trupele invadatoare au ocupat Sarmasu, asa ca a
pierit si el in ingrozitorul macel.
Implinirea a 70 de ani de la masacrarea evreilor din zona
Sarmasu a prilejuit aparitia de articole in presa si numeroase
comemorari. In niciun articol n-am gasit afirmatii din care sa
rezulte ca in Romania, pe vremea dictaturii antonesciene,
evreii au fost supusi unor astfel de tratamente, desi nu se
poate spune ca n-au fost persecutati.
Cine are interesul ca un asemenea adevar sa fie tinut sub
obroc, pentru ca generatiile ce se ridica sa ramana cu
imaginea falsa ca antisemitismul a fost o constanta a politicii
statului roman?
Cand, dupa trecerea frontului, unii dintre evreii ramasi in
viata s-au intors la casele lor, romanii i-au ajutat cu produse
alimentare etc., pana cand acestia si-au refacut
gospodariile, ajutati fiind si de stat.
