Complice al lui Dumnezeu

"...iata, Eu trimit la voi prooroci si intelepti si carturari; dintre ei veti ucide si
veti rastigni; dintre ei veti biciui in sinagogi si-i veti urmari din cetate in cetate...�
(Evanghelia dupa Matei 23, 34)

Mi-ar fi placut nespus de mult ca
Dumnezeu sa-si fi gasit un complice,
dintre oameni, la Vitezda. Ori de cate
ori citesc pasajul evanghelic dupa Ioan 5,
1-15, ceva deprimant razbate din text. Sa
fie, oare, vorba de neputinta omeneasca,
egoism feroce, interes personal absolutizat,
inraire generalizata sau, pur si
simplu, de oficializarea unei noi "demnitati�
umane, cea de gonas al generozitatii? Cu
siguranta toate aceste betesuguri � unele
dintre ele cautate cu aviditate si transformate
rapid in "charisme�� deprima,
schimonosesc sau caricaturizeaza chipuri
si caractere. Dar, parca nimic nu e mai
apasator, dezolant si sumbru, decat
constatarea ca, din cei multi de la Vitezda,
nici macar unul n-a inteles ca Dumnezeu
si-ar fi dorit mult de tot un complice, cu
care sa invie speranta ca generozitatea
sau altruismul nu sunt frumuseti vetuste,
sortite in cele din urma prescrierii, ci un
mod de viata firesc, originar si indumnezeitor.
Din pacate, pentru noi oamenii, n-a existat
un astfel de erou, asa ca insusi Dumnezeu
s-a substituit chenotic exemplarului uman.
Rezultatul a fost pe cat de spectaculos,
pe atat de ingenios oferit omului, ca
ristitutio in integrum. Asa se face ca
Dumnezeu, in pedagogia-i scrupuloasa, ne
mai ofera inca o lectie de viata, de asta
data centrata pe altruism, ca stare a
spiritului generator de atentie, privire,
ajutor, speranta si, de ce nu, imbratisare
pentru cei din jurul nostru.
Totusi, parca n-ar fi atat de tragic
episodul de la Vitezda daca nu s-ar reitera
sau chiar propaga, la scara larga, in
diferite "culturi� si mentalitati de avangarda.
Se pare ca aderam cu frenezie, fara
nici un dram de spirit critic, la pacate vechi,
care, desi pot fi socotite solvabile prin Hristos,
totusi ne mai incita. E dovada incontestabila
a putinatatii noastre, a nestatorniciei si a
concupiscentei. Fara indoiala, intr-un astfel
de climat, lectia predata de Hristos-Dumnezeu
la Vitezda se cere recapitulata de catre noi,
cei de astazi. Nu e vorba aici de o simpla
insusire teoretica, ci de putinta de a ne oferi
disponibilitatea de complice al lui Hristos,
atunci cand e pusa in joc viata aproapelui. Se
vrea marinimia inimii in detrimentul zgarceniei
profanatoare. Si aceasta pentru ca "v-am dat
voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa
faceti si voi.� (Ioan 13, 15)
Citita in cheie contemporana, drama de la
Vitezda poate fi disecata probator. Si atunci,
ca si acum, oamenii n-aveau predilectie
pentru a se privi staruitor unii pe altii. Cel mult
se vizualizau. Apareau unii in fata altora ca
simple aratari umane, nimic mai mult. De pe o
astfel de pozitie iti vine foarte greu sa intelegi
necazul celui de langa tine, daramite sa te
mai si angajezi generos in problema lui.
Salvatoare ar fi fost o privire atenta care sa
sfarseasca in admiratie, fie pentru stoicismul
unora de a infrunta suferinta, fie pentru
perspicacitatea altora de a se salva din ea.
Dar n-a existat si nu exista nici azi, la scara
larga, acest exercitiu de admiratie a celuilalt.
In consecinta, fara admiratie, greu te decizi
inspre o complicitate salvatoare alaturi de
Hristos. Invatand, insa, sa-i privim pe ceilalti,
inevitabil vom gasi ceva de admirat la ei, chiar
daca uneori scrutarea se cere intensificata,
dar aceasta poate fi sansa valorificarii noastre
intr-un altruism sanatos si neprefacut.
E drept ca, inca, ne ignoram profesionist,
uneori manierat, desi ne face mare placere
sa ni se acorde toata atentia. Aglomeratiile
au devenit medii in care fiecare se inchide
egoist in universul sau, dand nastere unui
individ ermetizat oricarui impuls altruist. Cu
riscul insingurarii, nu se renunta deloc la
idolatrizarea propriului sine. Astfel, traind
individualist, ratam sansa comuniunii, adica
a deschiderii iubitoare spre ceilalti, pentru
a-i cuprinde in universul nostru existential, iar
viata noastra nu capata savoare si frumusete
in lipsa lor. E doar o supravietuire chinuita,
intr-un mediu infectat de atata eu. De fapt,
asumandu-ne realist viata, ar trebui sa
intelegem ca traim pentru noi, dar existam
pentru altii. Cu alte cuvinte, avem o maniera
personala de a ne trai viata, desi, in acelasi
timp, ea devine existenta imbucuratoare
pentru ceilalti. Or, pentru omul contemporan,
o astfel de asertiune devine utopie consacrata.
Dar, "in universul lui Hristos, o celula
care mai palpita intr-un muribund e mai
valoroasa decat toate galaxiile posibile.�
(Petre Tutea) Aici, prioritatile se schimba,
sofisticareala si fastaceala omeneasca, cand
vine vorba de altul, sunt invinse fara replica.
Inteligenta umana, functionala dupa principiul:
inteleg, deci primesc (sau refuz) sa
faptuiesc, e bulversata prin inversarea logicii:
faptuiesc in numele iubirii si ca gestica a
credintei, deci exist. De dragul omului, Hristos
jertfeste totul, chiar si pe Sine. Nu sta pe
ganduri. Nu e timp de a cauta prea multa
luciditate cand e in joc viata cuiva.
Dimpotriva, trebuie actionat salvator, fara
sa-ti faci calcule daca merita sau nu atata
efort. Cel unul, insingurat si ratacit, e mai
de pret decat ceilalti nouazeci si noua. Si
asta, pentru ca totul se cuprinde si se
intelege cu iubirea de Parinte, cu responsabilitatea
Pastorului bun, si nu cu
profitabilitate de bilant. E vorba de o
atitudine care se exprima deslusit prin ceea
ce numim "unanimism moral crestin� (Petre
Tutea) sau capacitatea cuiva de a-i
cuprinde pe toti si de a apartine tuturor
fara exceptie. De unul singur e greu sa te
imparti tuturor, aproape imposibil, intrucat,
pana la urma, tot vei deveni selectiv. Dar
impreuna cu Hristos vom reusi, in virtutea
unei iubiri atotcuprinzatoare oferite in dar.
Insa, pana la o astfel de harisma, ni se cere
omenescul altruism, expresia elocventa a
celui numit complice al lui Dumnezeu.
Asadar, om si Dumnezeu, cooperanti
inspre restaurarea omului, e icoana
refacuta de la Vitezda, dar si proiectia ei in
timp. Caci "fara Dumnezeu, omul ramane
un biet animal rational si vorbitor, care vine
de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el
ramane asa chiar daca este laureat al
premiului Nobel sau maturator. Cand, unde
si in ce scop a aparut el in calitatea asta
de om? Daca se intreaba singur, si nu e un
zeu in coltul casei care sa-i reveleze data
inceputului, inseamna ca omul ramane un
biet animal rational care vine de nicaieri si
merge spre nicaieri.� (Petre Tutea)

Pr. OVIDIU BARSAN,
Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli
Mihail si Gavriil� Sancraiu de Mures

Lasă un comentariu