In plan extern, anul 1683 a reprezentat momentul de maxima
extindere a Portii Otomane in Europa Centrala, dar si prin
reluarea ofensivei in anul 1690 sub comanda marelui vizir
Mustafa K�pr�l�. In legatura cu acest din urma eveniment,
s-a desfasurat si incercarea de recuperare a Transilvaniei
de la habsburgi de catre Constantin Brancoveanu alaturi de
care a luptat si Imre Th�k�ly cu ajutor otoman, ei obtinand
victoria de la Zarnesti (1690). Indrazneala de a-i infrunta pe
habsburgi se datora in buna masura implicarii unei bune
parti a armatei imperiale in luptele de pe Rin.
Intre anii 1681-1686, Wilhelm al III-lea de Orania a initiat
un sistem de aliante la nivel european, cunoscut mai ales cu
denumirea de "Liga de la Augsburg� (1686), care, odata cu
urcarea pe tronul Angliei si implicarea acestuia in razboiul
contra Frantei, a devenit "Marea liga de la Viena� in 1869.
Razboiul acestuia cu Franta, din 1688-1697, razboi cunoscut
sub denumirea de "Razboiul de noua ani�, considerat a fi
fost doar o prima faza a unui nou razboi de o suta de ani intre
cele doua tari sau un prim razboi mondial, a fost in realitate,
sub aspect militar, o infruntare mai ales intre Franta si Imperiul
Habsburgic. Perioada de varf se situeaza pe continent intre
anii 1689-1690, cu o prelungire activa pana in 1693, si victoriile
pe uscat ale francezilor, fapt ce i-a determinat pe imperiali
sa deplaseze trupe de la Dunare spre Rin. In felul acesta
s-a creat oportunitatea pentru marele vizir Mustafa K�pr�l�
sa reia ofensiva in Balcani, iar prin Constantin Brancoveanu
si Imre Th�k�ly in Transilvania. Aceasta stare a lucrurilor
l-au determinat pe feldmaresalul Federigo Veterani, care era
comandantul trupelor imperiale din Transilvania, sa renunte
la planul sau initial de a cuceri Tara Romaneasca.
Revoltele din interiorul Imperiul Otoman � Anatolia, Rumelia
etc. � ii produceau mari dificultati si dezavantaje lui Mustafa
K�pr�l� care a incercat inca o data sa redreseze situatia
dezastruoasa in confruntarea cu imperialii din 2/12
septembrie 1683 de la Viena. Incercarea sa a avut ca efect
stavilirea degringoladei din propria-i tabara si prin urmare el
a putut sa-si reia ofensiva in Balcani spre Belgrad, favorizat
in mare masura si de izbanda lui Brancoveanu - Imre Th�k�ly
in confruntarea lor cu imperialii la Zarnesti in 1690, cei din
urma abandonand cuceririle in Balcani si concentrandu-se
pe pastrarea stapanirii Transilvaniei. Situatia insa nu era
nici pe departe transata si incheiata, pentru ca turcii aveau
sa fie infranti la Salenkemen de markgraful Ludovic de
Baden, apoi decisiv la Zenta in 1/11 septembrie 1697 de
imperialii condusi de Eugeniu de Savoia, acceptand
incheierea pacii de la Carlovat (1699) cu Liga Sfanta si
de la Constantinopol cu Rusia moscovita (1700) prin
care recunosteau cuceririle imperialilor in sud-estul
Europei, cedand polonilor Podolia, iar rusilor cetatea
strategica a Azovului.
Ca urmare a ofensivei habsburgilor din 1688, ei au cucerit
Lipova, Caransebesul, Orsova, Petrovradinul, Smedria
(Smederova), Banyaluka si mai insemnat Belgradul care era
cheia drumului spre Adrianopol, obligand Inalta Poarta sa
ceara inceperea tratativelor de pace. Pe durata celor 30 de
ani de razboi, armata imperiala si-a derulat planul esalonat
in 4 etape, impunandu-si "protectia� in teritoriile eliberate
de sub stapanirea otomana. Pana la o stapanire directa,
habsburgii si-au facut resimtita autoritatea printr-o diploma
cu valoare de constitutie. Ungaria, intre 1684-1687,
Transilvania intre 1684-1691 si Tara Romaneasca au cunoscut
aceste faze pana la un punct, ceea ce face intelesa reticenta
lui Serban Cantacuzino la incheierea aliantei cu imparatul,
iar Constantin Brancoveanu chiar sa o refuze. In sistemul
politic otoman, Tara Romaneasca si Moldova se bucurau de
o autonomie intemeiata pe vechi capitulatii, ceea ce in epoca
invocau oamenii politici romani pentru reglementarea
raporturilor cu Poarta si definirea statutului international al
celor doua Principate.
Numele de familie Basarab denumea in realitate marea
dinastie a "Basarabilor-Craiovesti�, urmasii lui Radu Serban:
Constantin Serban, Serban Cantacuzino si Constantin
Brancoveanu, la care se adauga Matei Basarab, din aceeasi
familie a Craiovestilor, dinastie care a dominat viata politica
munteneasca in veacul al XVII-lea.
La 29 octombrie 1688, data la care Constantin Brancoveanu
ocupa scaunul domnesc al Tarii Romanesti, el avea varsta
de 34 de ani. Optiunea alegerii sale s-a datorat unchilor sai,
fratii raposatului domn, stolnicului si finului om politic carturar
Constantin care se formase la Istanbul si Padova � care
cauta sa impuna o linie politica romaneasca in conflictul
mereu deschis dintre Imperiul Otoman, Austria si Rusia � si
marelui Mihai Cantacuzino. Acestia l-au indepartat de pe
tron pe urmasul legitim al lui Serban Voda, foarte tanarul fiu
Gheorghe, nu doar pentru a-si asigura influenta nestingherita
in conducerea interna a tarii, dar si pentru a putea schimba
orientarea imprudenta pe plan extern a fostului domnitor, prin
instructiuni date soliei trimise la Viena, atata timp cat soarta
razboiului inca nu era hotarata, iar turcii si tatarii reprezentau
inca o serioasa amenintare la granitele Principatului.
Mihnea al III-lea, Ghiculestii si Radu Leon � considerat
grec � au dat nastere in Tara Romaneasca unei reactii de
respingere a domnitorilor straini. Imediat ce a ocupat tronul,
Constantin Brancoveanu ii declara egumenului din Brancoveni
ca a acceptat domnia �ca sa nu vie niscai straini domni asupra
trai si a sara
pustiiasca tara�. Cat despre turci, acestia erau cunoscuti ca
fiind �rai si mitarnici�. Inalta Poarta, la randu-i, nu avea
incredere in domnii Tarii Romanesti si Moldovei, motiv pentru
care la inceputul sec.al XVIII-lea i-a incredintat pasei din
Bender (Tighina) � care avea rang de pasa cu trei tuiuri,
egal cu vizirii �, functia de seraskier, comandant al frontierei
impotriva Rusiei si Poloniei si sarcina de a tine sub ascultare
Moldova si Tara Romaneasca. Domnitorii chiar aveau un
reprezentant � kehaia � pe langa ei pentru a-i primi
poruncile. Asadar, nici nu e de mirare ca la inceput de
domnie Brancoveanu vorbea de �jugul domniei�, iar intre
gruparile boieresti � pe plan interior � asistam la rivalitati
favorizate de precedentii domnitori din deceniul sapte al
veacului al XVII-lea.
Macar ca o paranteza trebuie spus ca domnia lui Serban
Cantacuzino a fost ultima etapa a conflictului dintre
Cantacuzini si Leurdeni, domnul razbunandu-si cumplit familia
pentru suferintele indurate dupa 1663. Impacarea cu
supravietuitorii taberei adverse a avut loc in ianuarie 1688, cu
noua luni inaintea mortii sale, atunci cand "marii vrajmasi� ai
casei sale nu mai erau demult in viata. Stingerea vrajmasiei s-a
produs prin casatoria Alexandrei � Manda, Smaranda � fiica
domnitorului Serban cu postelnicul Grigorasco-Baleanu, fiul
marelui logofat Ivasco-Baleanu refugiat si raposat in Moldova.
Revenind la cei carora Constantin Brancoveanu le datora
scaunul domnesc, se poate afirma ca ei i-au impins la prudenta
pe Serban Voda si fratii sai, Constantin stolnicul si Mihai
spatarul, ca si pe nepotul lui � acum ca proaspat inscaunat �,
ei intuind pericolul unei apropieri precipitate de Austria, inainte
ca tara sa fie apasata de amenintarea unor represalii din partea
turco-tatarilor. Reticentele lor se intemeiau si pe exemplul
oferit de Transilvania, provincie cazuta in stapanirea
imperialilor, fara respectarea drepturilor ei si supusa unui regim
de ocupatie militara. O contributie semnificativa in urcarea
pe tron a lui Brancoveanu au mai avut-o mitropolitul
Constantinopolului si cel al Tarii Romanesti. De altfel,
Constantin Brancoveanu a crescut sub ingrijirea rudelor sale
dinspre mama, deoarece tatal sau, postelnicul Popa, murise
ucis de turci in timpul rascoalei seimenilor si dorobantilor din
Bucuresti in 1655; mama sa, Stanca Cantacuzino si in special
stolnicul Constantin i-au indrumat primii pasi in cariera politica,
astfel ca tanarul boier vorbea limbile greca si turca, a petrecut
un timp si in Occident, iar desavarsirea cunostintelor s-a facut
prin trimiterea sa in diverse misiuni in Transilvania si la
Constantinopol (1681), iar sub domnia unchiului sau � Serban
Cantacuzino � a urcat treptele inaltelor dregatorii pana la
aceea de mare logofat si ispravnic al scaunului tarii. Alegerea
sa ca domn s-a bucurat nu numai de consimtamantul Portii,
dobandit de indata prin insemnatele sume de bani oferite
vizirului si altor demnitari turci, dar si de acela al marii boierimi
cu ale caror interese se identifica. Ca exponent al acestora
din urma, trebuie spus ca el insusi stapanea 171 de mosii in
Tara Romaneasca si 8 in Transilvania. Brancoveanu si-a
castigat numerosi sustinatori in randul claselor dominante
prin insemnatele danii facute acestora, intariri de proprietati,
acordarea de slujbe, scutiri de dari si alte privilegii. Cel mai
mult si-a pus amprenta asupra sa invatatul stolnic
Cantacuzino care era autenticul artizan al politicii externe a
Principatului, el avand propria cancelarie si cifru, de dieci si
gramatici, utili pentru vasta corespondenta purtata independent
de cea a domnitorului peste granita, si de emisari trimisi
oficial in strainatate, cei mai destoinici dovedindu-se a fi
fost scheienii David si Teodor Corbea. Ostirea a fost tot la
cheremul familiei Cantacuzino pe toata durata domniei lui
Brancoveanu, dregatoria de mare spatar fiind ocupata
succesiv de unchii si verii domnului, anume: Iordache, Mihai,
Toma si Stefan. In randul sfetnicilor, alti Cantacuzinesti, Parvu
si Stefan, veri cu domnul, au detinut rangurile de mare stolnic
si mare paharnic, iar diferite rude de-ale lor din neamurile
Filipescu, Candescu, Izvoranu, Urdareanu, Rustea-Valeanu,
Brailoiu, Brezoianu, Obedeanu, Caramanlau au fost succesiv
numiti pitari, setrari, serdari, cluceri, vornici si bani in sfatul
domnesc. Pe de alta parte, Brancoveanu s-a mai inconjurat
si de propriile sale rude sau de acelea ale sotiei sale �
doamna Marica � nepoata lui Antonie Voda din Popesti.
Astfel, in sfatul domnesc au fost primiti ginerii sai: Scarlat,
Mavrocordat, Stirbei, Vacarescu, Alexeanu, Gradisteanu,
Ciorogarleanu etc. In total, in decursul celor peste 25 de ani
de domnie a lui Brancoveanu s-au perindat la sfatul domnesc
36 de boieri, rude cu el si Cantacuzinestii, incat adversarii
l-au acuzat ca a fost �numai de sanguratec neamul lui�
guvernand cu �tiraneasca putere�.
Brancoveanu a fost darnic si cu Biserica, pentru a-si
asigura sustinere si din partea aceasta: a acordat necontenit
danii si scutiri fiscale inaltului cler si ctitorind un numar
insemnat de locasuri la Hurezi, Mamul, Brancoveni, Ramnicu
Sarat, Bucuresti si in Transilvania.
Ca om de cultura, Brancoveanu a sprijinit tiparul si
invatamantul superior, reorganizand pe baze noi de
functionare, in 1694, Academia domneasca din Bucuresti
careia i-a asigurat sprijinul financiar necesar. Ceea ce mai
putin se cunoaste legat de tipariturile din perioada sa de
domnie este faptul ca imprejurarile politice si culturale
comune i-au adus din nou in contact pe romani cu
reprezentanti ai culturii crestinilor arabofoni din Siria si Liban.
Reprezentantul acestora la curtea domnitorului a fost
Atanasie Dabbas, patriarh al Bisericii Antiohiene, care avea
sediul la Damasc. Atanasie Dabbas l-a rugat pe Brancoveanu,
dupa ce i-a prezentat raritatea cartilor de cult din tara sa, sa
accepte tiparirea in Tara Romaneasca a editiilor care aveau
sa ia locul vechilor, rarelor si scumpelor manuscrise.
Brancoveanu si mitropolitul tarii Antim Ivireanul au acceptat,
si astfel a aparut la Snagov Liturghierul greco-arab in 1701,
iar la Bucuresti, Ceaslovul greco-arab in 1702. Activitatea
tipografica avea sa fie continuata in Siria la Alep, in Liban la
manastirea Balamand situata in apropiere de Tripoli si in
cele din urma la manastirea Sf. Ioan din Saigh din apropierea
Deyr el-Suweyr in Libanul de sud. Totodata, din averile proprii
stranse, si-a ridicat palate la Potlogi si Mogosoaia, conace
la Doicesti si Brancoveni, altele in Transilvania sau la
Arbanasi, in Bulgaria, a refacut Curtea Veche din Bucuresti
si vechea resedinta domneasca de la Targoviste unde locuia
pe timpul verii. "Iubitor de fast si prestigiu, Brancoveanu a
intretinut o curte stralucita si costisitoare, cu numerosi
slujitori si ostasi ai garzii domnesti, inzestrati chiar cu trambite
de argint comandate la Viena. Aici erau primiti numai
dregatorii Portii, ce se perindau atat de des in Tara
Romaneasca, dar si alti foarte multi oaspeti, inalti ierarhi ai
Bisericii Rasaritului, carturari greci sau emisari veniti din
tari straine. Domnul s-a socotit, totodata, si protector al
Orientului ortodox si alti balcanice, miluind cu numeroase
danii manastirile de la Athos (Lavra, Vatoped, Dionisiu,
Pantocrator, Sf. Pavel, Xenofon), din Serbia (Lipnic,
Mile�evo, Ravanita, Studenita), din Hertegovina (Trebinje),
din Bulgaria (in Muntii Tarnovului), din Albania si Grecia
continentala (Brodet langa Arghirocastro, Ostrovul si
Panaghia langa Ianina), din insula Halchi, din Sumela in
Anatolia, la locurile sfinte de la Ierusalim, la patriarhiile din
Antiohia si Alexandria si la Muntele Sinai�.
(va urma)
