Ca o chemare

Demult,
strabunii mei cioplit-au lemnul
si numele mi-au dat,
in martie ursitoarele mi-au harazit auzul,
sa fiu bolnav de cantul
adancului brazdat;
m-au invatat sa-nalt Cuvantul
niciodata stramb,
cu gand rau luminii firul sa nu-i rup,
cutite ascutite sa nu port la caramb,
prin nopti sa imi pazesc mereu
padurea pandita de vreun lup.

Lasă un comentariu