"Eu nu cred ca omul e neschimbat de la greci incoace„

- Interviu cu regizorul THEODOR CRISTIAN POPESCU
Theodor Cristian Popescu s-a nascut in 1967, la
Turda. A absolvit in 1994 Academia de Teatru si Film
din Bucuresti, clasa Valeriu Moisescu. S-a orientat de
la inceput spre textul contemporan montand in
premiera piese de Radu Macrinici si Andreea Valean.
In 1997 a infiintat Compania 777, care a realizat, in
regia sa, patru coproductii viu comentate. A fost
rezident la Royal Court in �98. In 2000 a plecat cu o
bursa Fulbright la Universitatea din Montana (SUA).
S-a stabilit in cele din urma in Canada, la Montr�al.
S-a intors in Romania, in anul 2007, unde a regizat
mai multe spectacole in teatrele din intreaga tara. Pe
parcursul carierei sale a regizat peste 50 de spectacole,
atat in Romania, cat si in strainatate. Printre premiile
obtinute se numara: 2011 - Premiul de regie la
Festivalul de teatru-Atelier de la Baia Mare cu Un cuplu
de romani amarati..., Marele premiu la Festivalul
VedeTeatru de la Buzau cu Metoda, 1999 - Marele
Premiu la Festivalul International de la Piatra-Neamt
cu Eu cand vreau sa fluier, fluier..., 1998 - Premiul
pentru regie la Festivalul de Teatru-Atelier de la Sf.
Gheorghe cu Copiii unui Dumnezeu mai mic si Eu
cand vreau sa fluier, fluier..., Premiul pentru Cel mai
bun proiect cultural al Ministerului Culturii pentru
Copiii unui Dumnezeu mai mic, 1996 - Premiul
pentru Cel mai bun spectacol in sectiunea �Teatrul de
maine� la Festivalul National de Teatru pentru
Priveste inapoi cu manie, 1994 - Premiul Ministerului
Culturii pentru Cel mai bun debut cu Piesa cu repetitii.
Spectacole regizate la Teatrul National Targu-Mures:
Martiri de Marius von Mayenburg, Cloaca de Maria
Goos, Un cuplu de romani amarati vorbitori de
polona de Dorota Maslowska, Krum de Hanoch Levin,
Ping Body de Radu Macrinici, Eu cand vreau sa fluier,
fluier... de Andreea Valean, Masura pentru masura de
William Shakespeare, Priveste inapoi cu manie de
John Osborne, Aripi de Arthur Kopit, Piesa cu repetitii
de Martin Crimp.

*

- Observ ca montezi cu predilectie texte contemporane.
Ce te atrage spre dramaturgia contemporana?

- Am ajuns pe doua cai la dramaturgia contemporana.

Prima se datoreaza faptului ca schimbarea
din �89 m-a prins ca student la regie, ceea ce mi-a
permis ca un prim proiect de cercetare personala sa
fie incercarea de intelegere a teatralitatii contemporane
prin intermediul textelor noi, la care nu
avusesem acces in anii �80. Pentru noi studiul autorilor
contemporani se oprise in 1989 la Camus, Ionesco
sau O�Neill. Pe parcurs am descoperit si o a doua
cale, care mi-a parut a fi procesul unei mutatii majore
dupa nebunia secolului XX. Eu nu cred ca omul e
neschimbat de la greci incoace. Ba chiar sunt convins
ca incepe sa semene tot mai putin cu stramosii sai,
caci trebuie sa faca fata unor presiuni cu totul noi.
Acesta e motivul pentru care incerc sa-l inteleg alaturi
de contemporanii mei, care scriu despre ceea ce vad
azi. Nu am niciun fel de viziune negativa asupra
reexplorarii clasicilor, doar ca pe mine personal nu
ma motiveaza suficient. Deocamdata.

- Care sunt provocarile unui text actual din punct
de vedere regizoral?

- Si aceasta intrebare deschide doua directii. Prima
tine de metoda mea personala de a aborda constructia
unui spectacol si consta in provocarea pe care mi-o
transmite textul ca material dramatic, dublata de
faptul ca nu am nici cea mai vaga idee despre cum
l-as putea pune in scena. A doua consta in vibratiile
pe care le transmite textul, in legaturile sale subterane
cu ceea ce traim, cu ceea ce suntem si cu ceea ce
facem azi. Aceste doua directii dau nastere unui
proces de creatie a spectacolului bazat pe intensificarea
atentiei catre lume si pe descoperirea unei
teatralitati proprii provocarii pe care o lanseaza in mod
specific acel text. De aceea, pentru mine, ideal ar fi
ca spectacolele mele sa nu semene deloc unele cu
altele. Daca acest lucru nu se intampla totdeauna, e
din cauza limitelor mele.

- Revenind la spectacolul la care lucrezi acum,
Martiri de Marius von Mayenburg � al zecelea la
Teatrul National Targu-Mures � ce te-a determinat
sa alegi acest text?

- Mi se pare ca in Martiri, asa cum a facut de altfel
si in Chip de foc, Marius von Mayenburg plonjeaza din
nou in incandescenta mintii unui adolescent pentru
care gestul radical defineste intrarea in lumea adultilor.
Gestul lui ne face sa intram cumva cu capul inainte in
zidul care separa cele doua lumi contemporane, cea
laica de cea religioasa. De aici lucrurile se ramifica
mult la nivelul relatiilor interpersonale: parinti-copii,
profesori-elevi, barbati-femei etc., caci intr-o lume ce
se straduieste din greu sa fie toleranta, odata pusa
intrebarea fundamentala � creatie sau evolutie � are
loc un fel de cutremur. Poate ca formula tolerantei se
bazeaza pe evitarea intrebarilor. In Martiri lucrurile
demareaza abrupt, apoi bulgarele de zapada devine
tot mai mare si greu de oprit. Avem nevoie de reguli ca
sa putem trai impreuna? Ce fel de reguli? Despre asta
vorbeste spectacolul.

- Care este spatiul din Teatru care defineste cel
mai bine acest tip de montare?

- Proiectul a debutat la Sala Mica. Apoi, repetand in
Parking mai multe zile, ne-am pus intrebarea daca nu
am putea sa si jucam acolo. La un moment dat ne-am
dat seama ca pierdem din subtilitatea interactiunilor
umane dintre personaje incercand sa rezolvam lucruri
tehnice care tineau de spatiu, lumini sau sunet. Asa
ca am hotarat sa privilegiem aspectele subtilitatii
textului fata de o posibila radicalitate scenografica,
data fiind problematica extrem de sensibila a textului.

- Cateva ganduri despre colaborarile tale cu Teatrul
National, data fiind aceasta cifra rotunda a
spectacolelor regizate de tine, respectiv zece!

- Sper ca acest teatru sa devina tot mai mult
un spatiu deschis, asumand cultura intr-un mod
dezinhibat, sub semnul diversitatii si rezistand
presiunilor de natura politica, etnica sau comerciala.
Intr-un astfel de spatiu m-as simti in continuare util.

Lasă un comentariu