"Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita
privind inainte.� Perfect adevarata si verificata de practica
aceasta cugetare a filosofului danez Soren Aabye Kierkegaard, pe care,
spre placuta mea surprindere, am regasit-o deunazi ca motto in volumul
autobiografic "Drumul spre suflet� al scriitoarei Titina Nica Tene.
Ce sa aiba in comun, in devenirea ei, prietena mea, clujeanca prin...
adoptie, la origine valceanca get-beget, personaj principal al volumului
amintit mai sus, "copilul de corcoduse� si "de nevoie� (cum zic ai
locului, din satul Usurei, comuna Susani), cu filosoful "chinuit de
paradoxul sfasierii intre un Dumnezeu neinteles, caruia i se supune, si
disperarea individului parasit intr-o lume in care trebuie sa existe, dar
care i se refuza�? "Disperarea la Kierkegared � spun specialistii � nu
este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie sa-si aleaga,
respectiv sa-si determine destinul, lasat singur, fara speranta, in haosul
existentei.�
Este, oare, disperare in cartea Titinei? Fara indoiala, in masura in
care insa pana si disperarea poate fi infranta... in valuritul camasii
copilariei, brodata cu margele de mainile neostenite ale mamei.
Un destin aparent insurmontabil, sortit din start esecului, isi
schimba fundamental traiectoria:
"- Ce facusi, Marita, nascusi?
- Da.
- Pai, unde este copilul?
- E sub pat, nu a plans, inseamna ca e mort. Lasa, ca mai facem noi!
Tata a luat matura si m-a scos afara. Aveam buricul strans in jurul
gatului si eram cam vanata. M-a desfacut de buric, m-a ridicat, si am
inceput sa tip, tare.�
Asadar, din start, avem de-a face cu o carte a regasirii individului. Nu
doar in plan fizic, ci si sufletesc. Fiindca asa cum in fiecare dintre noi
exista putinta de a alege, si in viata copilului visator, traitor intr-un ev
cvasiateu si intr-un mediu rural cvasianalfabet, se iveste Divinitatea:
"- Tata, exista Dumnezeu?
- Nu stiu tata, unii zic ca exista, altii ca nu exista. Tu e bine sa crezi, ca
nu pierzi nimic.
Mai tarziu am aflat, din carti, ca tata avea dreptate. Daca crezi in
Dumnezeu, si nu exista, nu pierzi nimic, dar daca nu crezi in El si exista,
atunci ai pierdut TOTUL.�
Inevitabil, imi vin in minte cuvintele lui Petre Tutea: "Fara Dumnezeu,
omul ramane un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si
merge spre nicaieri�.
"Cand eram mica � scrie Titina �, sa tot fi avut vreo opt-noua ani, lam
cunoscut pe Dumnezeu. Era prin anii 1952-1953. Fratele meu cel mare,
care era la liceu, mi-a spus ca, de fapt, noi, oamenii, animalele si florile
suntem facuti de Dumnezeu. Eu vroiam sa fiu facuta doar de mama si de
tata. (...) Pe atunci ne duceam la Biserica doar la Pasti si la Craciun. Nu
stiam prea bine de ce ne duceam. Ba� eu stiam. Ma incanta
imbracamintea preotului. Avea un fel de sort in fata si in spate, galbenauriu,
cusut cu arnici rosu. Nu eram atenta la ce spunea. Imi placea ca,
la Pasti, ciocneam oua rosii, iar mama ne facea, din toata saracia, cum
spunea ea, rochite noi. Le asezam pe un surcel, adica bat de lemn, legat
cu ata, pe dos, ca sa nu se murdareasca, si le atarnam in cui, pe perete.
Nu aveam voie sa le imbracam decat in ziua de Pasti. Asa ca ma jucam ce
ma jucam pe drum, si mereu ma duceam in casa, sa ma uit la rochita plina
cu floricele de toate culorile. In Sambata Pastelui ne spala pe toti, la
rand, in albia cumparata de la rudari. Plangeam ca ne intra sapun in ochi
si ne ustura. Dar suportam orice, cu gandul ca o sa imbracam rochiile
noi. In ziua de Pasti ne punea, in cana de pamant, un ou rosu in apa, si ne
spalam pe fata, apoi imbracam mult visatele rochite cu floricele. Daca
era cald era bine in rochitele de stamba subtiri, dar daca era frig, tremuram,
de mama focului. Era prea mult pentru mama si tata sa ne mai faca ceva
de luat peste rochite, la atatia copii. (...) La Biserica, zarva mare, ciocneam
oua si ne intalneam cu alti copii, care mai de care mai bine imbracati. Nu
ne gandeam la Dumnezeu. De fapt, nici popa nu ne spunea nimic despre
El. Am inceput sa-l descos pe fratele meu cel mare, nenea, cum ii spuneam
noi, cei mici. Nenea ne-a spus ca Dumnezeu e bun si are grija de oamenii
credinciosi si de cei care iubesc tot ce este in natura. Ce inseamna sa fii
bun? Adica sa nu �dam dracu� sa nu rupem copacii, florile, ca si ele au
viata si sunt facute tot de Dumnezeu. Sa nu chinuim animalele. Si multe
ne mai spunea nenea. Eu m-am speriat, pentru ca aveam obiceiul sa
numar furnicile de pe malul paraului Beica si, cand una nu intra in pluton,
o striveam. Ba, mai mult, prindeam si fluturi. Ii tineam in mana, le luam
puful de pe aripi, si ma bucuram cand vedeam ca nu mai puteau zbura,
ca astfel ii priveam in voie. Dar, din ziua aceea, mi-am propus sa ma
schimb. Eram mult mai cuminte si le spuneam si celorlalti copii sa nu mai
faca rele, ca ne pedepseste Dumnezeu. Ei ma priveau mirati. Ziceau ca
sunt cam nebuna si radeau de mine. (...) Craciunul, pentru noi, copiii,
insemna carne de porc, colinde si zapada cu bucuriile ei. Nu-i dadeam o
semnificatie religioasa. Nici nu stiam ca de Craciun s-a nascut Iisus
Hristos. Nu ne spunea nimeni. Mos Craciun nu exista. Exista numai Mos
Gerila, care, de fapt, nu ne aducea nimic, ca nu avea de unde. Asa ca il
ignoram. Nu impodobeam niciodata brad de Craciun. Nu aveam brad, nu
aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginatia
mea de copil sa vad atatea lumini. Eu ma delectam cu palpaitul lampii cu
petrol si cu lumanarile pe care le aprindea mama cand dadea de impartit.
Ba, din pacate, in noptile lungi de iarna, ma mai delectam si cu luminita
din capatul tigarii pe care o fuma tata cu noi in camera de dormit. Orice
luminita, oricat de mica, ma bucura in noptile cenusii ale comunismului.
(...) Mama nu manca. Tinea post. Cand se intuneca, in Ajunul Craciunului,
pe ulitele satului se auzeau colindatorii. Mama nu ne lasa. Zicea ca
oamenii sunt saraci si ca nu au ce sa ne dea. Avea dreptate. M-am dus
si eu odata, si oamenii ne-au alungat. Eu nu m-am suparat. Ma delectam
cu zapada care scartaia tare si sclipea in bataia lunii. Unde sunt acum
zapezile? In dimineata Craciunului ne trezeam intr-un miros placut de
sarmale, caltabosi si friptura. Pentru prima data geamurile nu mai aveau
flori de gheata pe ele. Mama nu dormea in noaptea de Ajun. Pregatea
bucate alese. Mie imi parea rau ca nu mai sunt pe geamuri florile de
gheata cu care ma jucam, topindu-le cu degetul. Ne spalam pe fata.
Urma cel mai frumos ritual. Pe turtite mici si rotunde din faina de malai,
scoase din cuptor chiar in dimineata Craciunului, mama punea o sarma,
o bucata de caltabos si una de friptura. In mijloc infigea o lumanare, pe
care o aprindea. Mirosul de tamaie si plalpairea lumanarii ma incantau
nespus. Parca mai mult decat miile de beculete puse acum prin pomii din
Cluj. Ne duceam la vecini cu turtitele. Mama zicea ca asta e pomana
pentru cei morti.�
Talentul de povestitor al Titinei Nica Tene are forta emotionala, este
cuceritor. Cartea are caracter autobiografic, sunt redate cu fidelitate
secvente de viata traite, portrete de prieteni si� dusmani, de buni si
rai�, analizati si judecati cu mintea agera a unui copil care evolueaza
surprinzator si care, desi se maturizeaza rapid, obligat de vicisitudinile
existentei, nu-si va pierde candoarea si sinceritatea nici macar atunci
cand, matura devenind scriitoarea, laurii gloriei publice ii vor incununa
fruntea.
"Tata se ocupa, pe langa serviciul de la Sfatul Popular din comuna
Susani, cu alfabetizarea. Mama, care era analfabeta, era tare mandra
de el. Pe ea a invatat-o sa se iscaleasca, atat a reusit. Scria: Nica Maria.
Nu facea deosebirea intre a si a.�
Exista o dinamica interioara a cartii, autoarea conducand-o cu talent
nativ, din instinct, as spune, marcata de prea-plinul existentei sale
tumultuoase, la ceasul unui bilant in egala masura lucid si sentimental.
Din Hadesul intunecat (fundul subpatului in care lipsa strigatului
primordial o harazise mortii), fetita "de nevoie� se ia la tranta cu exponentii
unui regim concentrationar ce avea s-o izbeasca din plin, fara s-o
ingenunchieze insa, reusind sa-si "domesticeasca� suferintele, cu
intelepciune si fermitate, abia la maturitate.
Rar mi-a fost dat, in ultimii ani, sa intalnesc un asemenea talent epic!
Povestea se deapana simplu, firesc, personajele, gesturile lor, situatiile,
simptomatice pentru acea lume a satului strivit de saracie, cenusiu si
lipsit de speranta, sunt descrise cu tandra nostalgie si duioasa
intelegere: "Leana, sora mea mai mare, care se lasase de scoala, era
fericita. Avea o frumusete de papusa. Ii facuse rochita rosie de stamba
cu floricele. Ii pusese in cap matase de porumb, ochii erau din doua
margele albastre. Alta prietena de a ei, Lenuta lui tata Floarea, avea un
baietel facut tot din coceni de porumb, cu camase cusuta de ea si
pantaloni albi cusuti cu margele. Asa ca s-au gandit sa faca nunta intre
papusi. A fost pe drum alai mare, format din copiii de pe ulita si din ceva
catei si pisici. Luna se lasase peste sat, dar noi tot pe afara eram. Mosul
lui Ilie al Ioanei chiar ne-a cantat din caval.
Acesta era un fel de bunic al satului, nu avea pe nimeni, si traia din
mila oamenilor si din pomenile mortilor. Nu rabda de foame, fiindca in sat
mureau oamenii pe capete. Nu existau doctori. Traiai numai daca aveai
zile, cum zicea mama. Mosul Ilie al Ioanii statea intr-o casa mica, langa
o coasta. Coasta este si astazi, si se numeste coasta lui Ilie al Ioanii. Noi
ne jucam pe ea si ne apuca frica, fiind izolata de alte case. Seara, cand
luna era cat roata carului, cum zicea mama, nea Ilie al Ioanii venea pe
lemnele din batatura casei noastre si ne canta din caval. Eu priveam la
stele si mi se parea ca jucau in ritmul cantecului. Lemnele erau puse in
batatura, pentru ca din ele vroia tata sa faca o casa. Casa nu au ajuns
niciodata, ba, din cauza cantecului din caval, incepusera sa lastareasca,
se trezise in bustenii taiati viata. Si azi ma urmareste cantecul din caval
al mosului. Chibrituri nu se gaseau, dar mosul lui Ilie al Ioanei tinea in
vatra casei lui saracacioase focul intotdeauna aprins. Invelea carbunii
in cenusa si imprumuta, pe oricine cerea, foc. In schimbul focului, noi ii
dadeam cate un ou fiert. Mult timp dupa ce a murit mosul, a bantuit
fantoma lui prin curtea casutei inconjurate de buruieni. Chiar se auzeau
niste zgomote, daca treceai prin dreptul casei parasite. Desi i-au bagat
in burta un ac mare cand l-au inmormantat, lumea vorbea ca s-a facut
moroi. Eu nu stiam ce inseamna acest lucru, si nici nu ma interesa. Cand
auzeam vorbindu-se despre asta, imi treceau fiori placuti prin stomac.
Ceva necunoscut si misterios ma atragea.�
"Drumul spre suflet� al Titinei Nica Tene este similar dictonului "Per
aspera ad astra�. Este o carte a individului invingator, a aceluia care,
chiar daca a pierdut o lupta, nu a pierdut razboiul.
"Asa cum spune Marcel Pagnol �Oamenilor le este greu sa fie fericiti
deoarece intotdeauna vad trecutul mai frumos decat a fost, prezentul
mai rau decat este, si viitorul mai dificil decat va fi�. Eu cred ca cine se
consuma mai inainte de a se intampla un eveniment se consuma mai
mult. Acum suntem fericiti ca putem sa ne ducem, in fiecare zi, indiferent
ca ploua sau ninge, in Parcul Central, sa ne plimbam. Acolo, de multe ori
ne intalnim cu prieteni.� � noteaza autoarea cartii cu care vine in
intampinarea aniversarii a jumatate de veac de la casatoria cu scriitorul
Al. Florin Tene � "Suntem fericiti ca putem sa ne trezim dimineata mai
tarziu, dar noi tot la sase dimineata ne trezim, ca nu mai stau la coada
ca pe timpul lui Ceausescu, si, chiar daca am putini bani, merg si
cumpar imediat ce vreau, ca ne ocupam de Liga Scriitorilor Romani,
pe care am fondat-o cu prietenii nostri, iar sotul meu iubit este
presedinte, ca ne bucuram de aparitia unei carti la fel cum ne-am
bucurat cand au sosit pe lume copiii etc., etc. Deci, fericirea nu e
peste mari, nici pe sus adusa de vreun zeu, ea e aici in lucrurile
simple, care sunt in jurul tau, mereu��
Copil plecat dintr-un satuc uitat de lume al Valcei, scriitoarea Titina
Nica Tene a urcat, cu tenacitate si cu indrazneala, scara cunoasterii,
impunand timpului contemporan scrisul ei luminos si curat.
Mi-e draga aceasta olteanca micuta, "de nevoie�, pentru demnitatea
cu care si-a infrant temerile si durerile, purtandu-si obarsia taraneasca
precum un titlu de noblete, pentru mandria cu care si-a sarit umbra,
razbunandu-si intregul sir de necajiti inaintasi, punand la icoana,
impreuna cu busuiocul sfintit, marea ei iubire pentru Tara, Neam si Limba
Romana.
La ceasul implinind jumatatea veacului de iubire alaturi de Florin Tene,
cartea ei este un dar minunat oferit nu numai Fiintei dragi - pereche, ci
tuturor traitorilor acestui timp in cautare de suflet.
La multi ani si casa de piatra mereu, dragii mei Titina si Florin!
"Carte frumoasa, cinste cui te-a scris!�
