162 de ani de la nastere
I. L. Caragiale si muzica

In calendarul literaturii romane, 30 ianuarie 1852 este ziua nasterii
marelui dramaturg, prozator si publicist I. L. Caragiale, supranumit de
catre B. P. Hasdeu, Moliere al romanilor.

Prodigioasa lui opera e foarte cunoscuta in tara si mai putin in
strainatate, caci, prin traducere, ea pierde mult din inefabilul ei, ca si
poezia eminesciana, datorita specificului ei national romanesc, sub
aspect lingvistic si social.

In acest articol ne propunem a releva o latura a personalitatii marelui
scriitor clasic al literaturii noastre.

O fateta mai putin cunoscuta a personalitatii complexe si proteice
a lui Caragiale a fost pasiunea pentru muzica, considerata ca cea
mai abstracta si mai frumoasa dintre arte. Prin ea, omul isi exprima
adevarata sa natura, tot ce-i mai pur si ascuns sufletului sau.
Impactul lui Caragiale cu muzica s-a produs in anii copilariei, la
Ploiesti, cand asculta cu incantare muzica lautareasca.

Intrerupandu-si studiile liceale, elevul Caragiale a urmat in anii
1868 - 1870, clasa de declamatie si mimica a unchiului sau, Costache,
la Conservatorul bucurestean pentru cariera actoriceasca, perioada
in care urmarea cu pasiune spectacolele teatrale si muzicale, caci
era inzestrat cu o mare sensibilitate si memorie auditiva. Ca elev la
Conservator, avea acces gratuit la reprezentatiile Teatrului National
si Operei italiene din Bucuresti, probabil si pentru a face figuratie in
unele spectacole.

In anii acestia si-a format dragostea de scena, o dictie si o mimica
admirabile. Pana la 22 de ani n-a publicat nimic, dar si-a simtit
devreme talentul de ironist si om de teatru. Intrat in gratiile Junimii,
Caragiale s-a imprietenit cu Iacob Negruzzi si impreuna au scris
libretul operei bufe "Hatmanul Baltag� dupa nuvela cu acelasi titlu a
lui Nicu Gane.

In cativa ani (1878-1885), Caragiale si-a scris celebrele sale comedii,
care i-au adus multa faima, multi admiratori, dar si detractori.
Desi ajunsese un fervent beethovenian, Caragiale accepta sa faca
parte din Asociatia "Prietenii lui Richard Wagner�, filiala bucure
steana, prezidata de Eduard Wachmann. Proaspat casatorit cu
frumoasa domnisoara Alexandrina Burelly, Caragiale declara ca "nu
vrea sa piarda nici un concert dimpreuna cu sotia lui�, fiind preocupat
de cunoasterea tuturor artelor ca simplu autodidact.

Creatia literara, viata de familie si farmecul muzicii i-au intretinut
tonusul satiric si tenacitatea in lupta cu moftangii si greutatile vietii.
In 1896, melomanul Caragiale a scris trei cronici muzicale.
Sonoritatile muzicale ale orchestrei le compara cu "o colosala
ploaie� de scantei colorate.�

Intr-un articol, Caragiale pleda cu entuziasm pentru implinirea
unui mare vis national: "opera nationala cu vorbe nationale si cu
muzica nationala, cantata national, de artisti nationali (I. L. Caragiale,
Publicistica si corespondenta).

G. Calinescu numea pe Caragiale si Delavrancea "niste plebei subtiri
cu gustul pentru muzica inalta si pentru marea intelectualitate�
(Istoria literaturii romane, pag. 498).

Poate si din acest motiv ei au devenit si mari prieteni. In 1903,
Academia Romana i-a respins de la premiere si volumul "Momente�
(1901), dupa ce, in 1891 i-au fost respinse volumul "Teatru� si drama
"Napasta�, iar calomniatorul lui Caragiale, Ionescu-Caion, fusese achitat
de justitia "cea dreapta�. Aceste ofense, ca si altele, l-au determinat pe
Caragiale sa se exileze voluntar, la Berlin, unde ar fi putut "gusta placerile
civilizatiei�, dupa ce obtinuse o mare mostenire, dar si aici il chinuia
izolarea, cu toate ca primea mereu vizite ale compatriotilor sai.
Din pasiune pentru muzica si dor de tara, Caragiale a gazduit la el
pe pianistul Dumitru G. Dimitriu si pe pianista Cella Delavrancea care
marturisea in volumul "Scrieri� (1982): "In anii in care am dat concerte
in Germania, Caragiale ne insotea, pe mine si pe mama, in toate orasele
bucuros de succesul meu pretutindeni. Era un mare cunoscator al
muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el.�

Pentru Caragiale, muzica devenise, mai ales in ultimii ani de viata,
nu numai o mare pasiune, ci si un suport moral indispensabil, dupa
cum declara intr-o conferinta G. Balan: "Caragiale a simtit in muzica
un izvor de forta. Prin ea a putut suporta dorul de patrie si
ingratitudinea contemporanilor.� Un alt suport moral pentru expatriatul
Caragiale erau respectul si dragostea studentilor romani
din Berlin si Budapesta, care vedeau in el o nepretuita comoara de
intelepciune. La diferite festivitati, Caragiale le repeta salutul: "Sa
fim oamenii faptelor!�. Dintre ardeleni pretuia cel mai mult pe Cosbuc,
care, spunea Caragiale, ar putea sa figureze la orice neam, cu fala, in
fruntea tuturora (Serban Cioculescu, op. cit. p. 310).

Afland de moartea neasteptata, Goga se intreba in necrologul: "A
murit Caragiale�, "Cum sa se inchida pe veci ochii lui care patrundeau
sufletul�? Ce sa faca pamantul cu ei? Cum sa se impace cu repaosul
de veci creierul lui pururi framantat, acest complicat si sensitiv
seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihna? � Ii vom spune
povestile, ii vom repeta glumele. Se vor crea legende si personalitatea
lui va lua proportii mitice (O. Goga, Precursori, 1930).

Iata, au trecut 162 de ani de la nasterea marelui dramaturg si prozator,
dar spiritul caragialian n-a murit. El traieste si straluceste in limba romana
si-n alte limbi, intru apararea virtutilor omenesti si bunelor moravuri.
Inteleapta vorba lui nenea Iancu Caragiale: "Lucrurile frumoase
nu se invechesc niciodata!�.

Lasă un comentariu