Ne-ai invatat cuvantul ne fie inviere
Si mostenita limba un fagure de miere,
Sa nu-nselam speranta ce inca ne-a fost data,
Sa ardem in iubirea bobocului de fata.
Din vis facut-ai aripi sa poata muritorul
Sa urce-n nefiinta, sa ia din tine zborul
Plecand spre zari deschise si large infinituri,
Sa se-ntrupeze inca-n nepieritoare mituri.
Sa guste din placerea puterilor divine,
Sa-mi fie calatorul prin lumile straine,
Sa tina soarta lumii in mana-i tremuranda,
Sa scurme taina vietii din mintea lui flamanda.
Ne-ai dat apoi Luceafar sa-nfioram iubirea
Si-n caile celeste sa ne aflam menirea,
Si varsta cea de aur cu inima curata,
Si-ntorsul in pruncia fiintei nepatata,
Padurea fermecata cu lacul de clestar,
Si-n nopti sub clar de luna iubirile de jar,
Si lebada pe ape ducand a noastre vise
Prin caile luminii din ceruri necuprinse.
Tu ne-ai lasat icoane ce-or atarna la grinda
Iar sufletu-ti altare pe toti sa ne cuprinda,
De ochiul vietii noastre va lacrima lumina
Om nemuri cu tine, in veacuri ce-or sa vina.
