Dragi prieteni,
Nu m-am gandit niciodata serios ca Adevarul
poate fi rostit ca o poveste. Credeam orbeste in
explicatiile savante despre Adevar, considerandule singurele demne de luat in seama.
Ma gandeam ca doar oamenii "mari� pot vorbi
despre Adevar si ca doar pe ei trebuie sa-i
consideri normativi in materie. E drept, acestia
din urma incanta mintea cu acrobatii verbale
care de care mai incitante, dar misca prea putin
inima. Sa nu fiu inteles gresit. Nu sunt adeptul
unui rationalism furibund, precum nu agreez
deloc sentimentalismul generator de evlavii
fara minte. Cred cu tarie in fapte, gesturi si
cuvinte care izvorasc si se savarsesc dintr-o
armonie a mintii cu inima sau cum ar spune
isihastii (mistici crestini iubitori de liniste si
rugaciune) cu mintea coborata in inima. Desi,
paginile Noului Testament sunt pline de
povestiri rostite de Hristos-Dumnezeu pentru a
ne obisnui cu realitatea Imparatiei lui
Dumnezeu, deci cu Adevarul, totusi cred ca ele
ascund ceva mult mai profund, si anume: cand
ai de vorbit despre lucruri inevidente, dar reale,
doar povestea te salveaza de la ridicol, numai
ea te poate face inteles, sau, in cel mai fericit
caz, propria-ti traire sau experimentare, dar si
aceasta e defapt tot o poveste, de viata. Cu
alte cuvinte, Adevarul vesnic sta ascuns intr-o
poveste si devine poveste de viata pentru toti
cei dispusi sa-L accepte in existenta lor. Asta
nu inseamna ca le luam dreptul filozofilor sau
teologilor sau altor ganditori de a cugeta, vorbi
sau scrie despre Adevar. Doar ca acestia il
sondeaza prin metode diferite si prin capacitatile
intelectuale daruite de Dumnezeu. Dar
nu ne foloseste la nimic nici impingerea in
peiorativ a povestirii, golind-o de talc, intelepciune
si fior sacru, transformand-o intr-o snoava
de doi bani. Anecdoticul se justifica numai daca
consolideaza in final o invatatura de tip
"punte� spre Adevarul vesnic.
Asa se face ca, in randurile de mai jos, va voi
provoca spre lectura unei povestiri cu talc, dar
si cu fior sacru, al carei autor anonim a surprins
extraordinar de bine implicarea plina de iubire a
lui Dumnezeu in viata noastra, cu toate nuantele
ce decurg din ea. Celor familiarizati cu ea le-o
propun spre aprofundare si cu iertare pentru
eventualul plictis starnit. Ce-i drept, aceasta
povestire/pilda/ parabola/istorioara circula
frecvent pe internet, dar ne ajuta neindoielnic
sa acceptam si sa intelegem un fel de a fi a lui
Dumnezeu, care se ascunde din fata pretentiilor
noastre trufase pentru a interveni salvator abia
atunci cand noi nu ne mai asteptam decat la
lovitura de gratie, nimicitoare. Acolo, in abisul
tenebros, avem doua variante: salvarea noastra
prin deschiderea smerita spre iubirea lui
Dumnezeu sau indaratnicia dureroasa de a ne
crede in continuare niste semizei cu abilitati in
escaladare sau ascensiune.
"Intr-o seara, un tanar se apropie de Maestru
si-L intreba:
Cum pot fi sigur ca ceea ce fac eu in viata
este pe placul lui Dumnezeu?
Maestrul, surazand ii spuse:
Intr-o noapte, adormind, am visat urmatoarele:
o bicicleta cu doua locuri, un tandem si L-am
vazut pe Dumnezeu in spatele meu, pedaland.
Dupa un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa
schimbam locurile. Am fost de acord si, din acel
moment, viata mea s-a schimbat, viata mea n-a
mai fost aceeasi. Dumnezeu ii dadea vietii mele,
fericire si emotii. Ce s-a schimbat, cand am
inversat locurile? Cand conduceam eu, cunosteam pe de rost strada, curbele, suisurile,
coborasurile. Era aceeasi strada monotona, era
� aceeasi. Era intotdeauna drumul cel mai scurt
intre doua puncte.
Dar cand a inceput sa conduca El, El stia
scurtaturi nemaivazute, sus, intre munti,
traversam locuri stancoase cu viteza maxima,
aproape sa-mi rup gatul. Tot ceea ce reuseam
sa fac era sa ma tin in sa. Chiar daca parea
nebunesc, El imi zicea: Pedaleaza! Pedaleaza!
Cand deveneam ingrijorat, Il intrebam:
Doamne, unde ma duci?
Dar El nu-mi raspundea nimic, doar suradea.
Deodata, nu stiu cum, am inceput sa am
incredere. Repede, am uitat viata monotona si
am intrat in aventura si ziceam: Doamne, mi-e
teama! Dar El, se uita inapoi, imi lua mana si,
dintr-o data, ma linisteam.
M-a dus printre oameni de care aveam nevoie,
oameni care m-au vindecat, m-au acceptat si
s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum,
pentru calatoria noastra. Dar Dumnezeu mi-a zis:
Imparte darurile primite, sunt bagaje in plus, sunt
grele. Si le-am impartit persoanelor cu care ne
intalneam in drum si, mi-am dat seama ca, atunci
cand imparteam, eram eu cel ce primeam si totusi
bicicleta noastra era usoara.
La inceput nu m-am increzut in El, ma gandeam
ca ma va duce cine stie unde. Dar El cunostea
secretele bicicletei, stia cum sa o incline cand
venea o curba, stia sa sara ca sa evite locurile
stancoase, zbura ca sa evite locurile infricosatoare. Iar eu, invat sa tac si sa pedalez in locurile
cele mai ciudate, incep sa ma bucur de panorama
care se iveste la orizont, de vantul care
imi bate in fata si de � tovarasul meu de drum.
Si cand nu mai sunt sigur ca pot merge inainte,
El imi surade si-mi zice:
Nu te ingrijora! Eu conduc, tu pedaleaza! �
Pr. OVIDIU BARSAN
Parohia Ortodoxa Romana
"Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil�,
Sancraiu de Mures
1 Sintagma apartine reputatului om de cultura
Andrei Plesu, fiind a?eazata in titlul cartii sale
Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste, Editura
Humanitas, Bucuresti, 2012, inspirandu-mi
totodata si gandurile de mai sus.
