Doamne, ce-ai facut atatea pentru raiu-ti de poveste
Unde neamuri nesfarsite dimpreuna vesnicesc,
Fa, de vrei, ca toti acestia sa vorbeasca romaneste
Ca nu-i limba mai frumoasa pe intinsul tau ceresc.
Are miere in cuvinte si e leac de pus la rana
Daca tii in al tau suflet tainuitele dureri,
Ea impaca si uneste, ce dezbina si destrama
Si e vorba indulcita la iubiri de primaveri.
Si-apoi, Doamne, rugi smerite ce �naltam la ceruri sus
Pline toate de nadejde pusa-n ultima speranta,
Doar in limba romaneasca au cuvantu-n jale uns
Cand cersim iertari spasite, la pacatele din viata.
Si-apoi doina cu aleanul, si-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Marite, in cuvantul eminesc?
Inimi toate sa tresalte, insfinteasca-se cu dorul
Cand poetii vruti de tine romaneste glasuiesc?
N-ai pe bolta un Luceafar inroit cu alte stele
Care-n noapte lumineaza nesfarsitul Tau ceresc?
Si-apoi raiul fara margini, imbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi, romanii, ce pe Tine te slavesc?
De-asta fa a noastra vorba toti pe-acolo s-o vorbeasca,
Ca e limba de Cazanii insfintita de dieci,
Si e veche ca Adamii din gradina cea lumeasca
Ce ne-ai dat-o sa o ducem, din-ceputuri pana-n veci.
