PAGINI DIN LUMEA COPIILOR VITREGITI DE SOARTA

In ultima vreme, posturile de televiziune ne-au informat despre
existenta, la nivel de tara, a sute de copii abandonati, in conditiile in
care nu suntem supusi vitregiei vremurilor, ca in anii de dupa razboi.
Aparitia, in ziarul "Cuvantul liber� din 19 iunie, a articolului "Intalnire
dupa cateva decenii�, insotita de fotografia a trei dintre fostii mei
elevi, m-a trimis cu gandul la anii inceputului de apostolat.
In august, 1954, ma pregateam sa ma prezint la postul de invatator,
la Sc. Generala din Ideciul de Jos, pentru care am optat la absolvire,
dar m-am pomenit chemat, printr-o telegrama, semnata de inspectorul
Popescu Paun, sa ma prezint la Sectia de invatamant a regiunii. Acesta
ma cunostea din anii de studii si i se incredintase sarcina sa trateze
cu mine o problema importanta: sa renunt la repartitie si sa accept un
post de invatator-educator la Casa de copii scolari din Miercurea
Nirajului. Aparuse HCM nr.809, prin care se reorganizau institutiile de
ocrotire a minorilor prin grija statului. Inspectoratul primise un ordin
prin care i se cerea sa incadreze pe posturi de educatori absolventi
care sa indeplineasca anumite conditii si, daca e posibil, sa aiba
stagiul militar satisfacut. Indeplineam toate aceste conditii. Mai trebuia
doar sa renunt la postul pe care am fost repartizat.
Aveam obligatii mari, morale, fata de Popescu Paun care m-a ajutat
material in ultimul an de studii si nu m-as fi putut gandi sa-l refuz.
Singura posibilitate de a ma deplasa la Miercurea Nirajului, pe vremea
aceea, era trenul. M-a rugat sa-i precizez, daca pot, in ce zi m-as
putea prezenta la locul de munca. Ar fi bine ca in ziua respectiva sa
mai trec pe la dansul, ceea ce am si facut.
Ajuns in gara din Miercurea Mirajului, cum am coborat din tren,
s-au apropiat de mine doi copii, care m-au intrebat daca nu cumva eu
sunt invatatorul care trebuie sa soseasca la Casa de copii. Acestia se
numeau: Marin Caldarariu si Ioan Puiu. M-au ajutat la bagaje si am
dormit, cateva, nopti, cu ei intr-un dormitor.
Am fost repartizat la grupa elevilor din clasele gimnaziale. Erau
copii orfani de ambii parinti, sau de un parinte, dar supravietuitorul
era in imposibilitatea de a-i creste. Erau si copii despre ai caror parinti
nu se stia nimic si nici nu aveau certificate de nastere.
Cei trei elevi din fotografia amintita au facut parte din grupa mea si,
fiind disciplinati si silitori, la absolvirea claselor gimnaziale, i-am inscris
la Colegiul "Al. Papiu Ilarian� din Tg.-Mures, asigurand directiunea
ca nu vor avea probleme cu ei. Si fostii mei elevi au ajuns oameni de
nadejde, bine apreciati la locurile de munca unde au fost incadrati.
Asemenea lor, multi altii au absolvit licee si chiar facultati, ori invatamant
profesional si se mandresc cu profesiile spre care au fost orientati.
Am lucrat la Casa de copii vreme de 12 ani, dintre care 7 in calitate
de director, si am ridicat-o la nivelul celor mai bine apreciate din tara.
Am parasit-o in conditiile in care am fost promovat in munca, dar am
ramas legat de aceasta institutie, sprijinind-o intotdeauna cand a
avut nevoie, cu sfaturi sau implicandu-ma in rezolvarea unor probleme.
Mi-am exprimat in scris dezacordul in legatura cu desfiintarea
caselor de copii, care, in majoritate, au constituit adevarate camine
parintesti pentru copiii vitregiti de soarta.
Astazi sunt alti oameni, au un alt mod de a gandi si nu pot decat sa
inregistrez ceea ce se petrece in jurul meu si sa ma bucur de stima unora
dintre fostii asistati, dintre care unii ma mai cauta si imi dau telefoane din
diferite colturi ale tarii, transmitandu-mi urari de bine si de sanatate.

Lasă un comentariu