Întoarcerea spre adevăratele valori, retrăirea unor momente unice, evocarea unei personalități de profundă erudiție și spiritualitate au fost premisele reiterării unei activități cu tradiție în cadrul Colegiului Național „Unirea". Confesiuni, amintiri, mărturisiri, într-un moment de intensă trăire emoțională, cu ocazia desfășurării activității interdisciplinare „Nicolae Steinhardt — Cultură și credință", care a reunit profesori și elevi deopotrivă, într-un cadru intim, prietenos, deschis evocărilor. Revendicându-se din elita unei generații al cărei principiu diriguitor a fost afirmarea indisolubilității ecuației viață-cultură, Nicolae Steinhardt continuă să ofere unicitatea unei experiențe literare. „Omul _ text", el a trăit experiența carcerală pe care a integrat-o în discursul literar, asimilând-o ca mediere a acestuia. Situarea lui Steinhardt doar în tragismul sistemului opresiv pe care l-a trăit ar fi o perspectivă frustrată de propria-i complexitate, dacă nu s-ar include întreg traseul său existențial, cu etapa finală a dimensiunii monahale. Acesta a fost resortul interior al acestei întâlniri, prilej de incursiune literară analizate nu numai din prisma Jurnalului fericirii.
Dăruind vei dobândi - îndemn, titlu și parabolă- a devenit un pretext educativ, prin care s-a dorit redescoperirea unui spirit ales, pe nedrept uitat de tinerele generații. Inițiativa domnului prof. dr.Iuliu Florea, profesor de religie la Colegiul Național „Unirea", de a situa o personalitate de rangul lui Nicolae Steinhardt în paradigma cultură-literatură-teologie-filosofie, și-a găsit valorificarea firească și în cadrul Catedrei de Limba și literatura română, doamnele prof. dr. Aurora Stănescu și prof.Melania Bândilă, alăturându-se acestui demers al comemorării monahului de la Rohia.
Ca în fiecare an, alături de elevi, un invitat de suflet, personalitate a culturii mureșene, scriitorul Nicolae Băciuț- Directorul Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, care a mărturisit că intervenția sa este făcută din perspectiva unui privilegiat, întrucât a avut prilejul unic de a-l cunoaște îndeaproape pe Nicolae Steinhardt. Amintind de interviul pe care i l-a acordat Nicolae Steinhardt, adevărată pagină de istorie literară, Nicoale Băciuț sublinia caracterul exemplar al unei existențe care a trăit Între viață și cărți (volumul din 1976), a meditat făcând Escale în timp și spațiu (1987), pentru a putea ajunge Prin alții spre sine (1988). De aceea, în mod deosebit, în intervenția sa, domnul Nicolae Băciuț s-a îndreptat asupra omului Nicolae Steinhardt, care a oferit un model existențial prin curajul, hotărârea și, mai ales, prin smerenia sa.
„Jurnalul fericirii" este mărturia exemplară a unui spirit ales, o meditație despre jertfa hristică, despre libertate și curaj, despre viață și moarte. Farmecul cărții - sublinia domnul Nicoale Băciuț - vine, așadar, nu din confruntarea donquijotescă, inegală, cu un sistem represiv, ci din avatarurile ființei care își dovedește superioritatea prin calitățile disprețuite de opresori: cultură, eleganță, omenie, compasiune pentru ceilalți. Elevii au avut prilejul să descopere un Jurnal unic, al unor cutremurătoare mărturisiri despre un sistem totalitar, dezumanizant și să înțeleagă puterea de renaștere a unui spirit care a găsit în credință soluția supraviețuirii. Titlul cărții continuă să deconcerteze și, de aceea, devine necesar exercițiul reiterării, al receptării unui alt nivel de comprehensiune.Răspunzând unei întrebări fără pretenții retorice, adresată de d-na prof Aurora Stănescu, referitoare la trăirea extatică a stării de fericire venite din seninul revelațiilor mistice, Nicolae Băciuț a ținut să precizeze pluralismul termenului în accepția autorului. Fericirea înseamnă puterea de a ierta, de a simți libertatea de la fereastra închisorii, sorbind cu nesațul privirii cerul albastru, de a-l mărturisi pe Hristos în vremuri atee, de a întâmpina moartea cu seninătate mioritică. În aceeași retorică a argumentării, doamna prof. Melania Bândilă a subliniat că, pentru cel care citește Jurnalul fericirii, creștinismul lui Nicolae Steinhardt se întemeiază pe ideea de libertate, pariu existențial, incertitudine, joc, paradox. Această viziune existențială îl apropie de generația postmodernă, căreia îi aplică drept grilă, ontologică, de lectură, libertatea. Închisoarea pentru Nicolae Steinhardt are o incontestabilă plurivocitate, printr-o conotare metaforică, topind în înțelesurile ei tragicul și sublimul, „academie și altar". Prin descoperirea credinței, fostul agnostic are revelația libertății și, implicit, a fericirii.El a rămas consecvent unui „modus vivendi", literatura și teologia fiind topite în respirația unei singure vieți.
Mărturia lui Nicolae Steinhardt pare a fi a unui convertit din primele veacuri creștine, care tocmai în vremea prigoanei află calea mântuirii ca formă supremă de rezistență în fața celor care încercau să-l umilească. Soluția credinței, menționată de Steinhardt în Testamentul politic nu reprezintă o alegere dintre atâtea altele posibile, este o descoperire integratoare, o revelație ce le include pe celelalte, dovedindu-se încă o dată superioritatea ontologică a creștinismului.
Poate că nu este întâmplător că una dintre primele creații ale lui Nicolae Steinhardt s-a numit În genul... tinerilor (1934), prefigurând o existență dramatică ce nu a putut fi depășită decât printr- un elan vitalist în care a pulsat mereu spiritul tânăr. Pentru tinerii liceenii ai Colegiului Național „Unirea", cei care nu au reușit să includă în lectura lor opera lui Steinhardt, evenimentul a creat posibilitatea unui îndemn bibliografic, în timp ce pentru elevii ciclului superior, momentul a născut prilej de reflecție asupra unei personalități care a înnobilat omul prin modelul său etic și spiritual.
