ETNIA MAGHIAROFONILOR SUB LUPA GENETICII CULTURĂ, CONFESIUNE ȘI RASĂ ÎN TRANSILVANIA, CÂMPIA TISEI Și PANONIA (IV) Ediția a II-a, 2014
Profesorul român mai observă că geneticieni unguri au și anumite jaloane istorice prescrise: „Sigur, această ultimă afirmație, din concluzia lucrării în discuție, ar putea fi parțial adevărată, dar oare de ce evită acești autori în mod sistematic de a aminti că cea mai probabilă sursă a acestui haplogrup J2 ar putea fi tocmai românii maghiarizați lingvistic? Ei nu sunt menționați printre vecinii importanți, fiind probabil incluși la capitolul „populații balcanice". Autorii evită să spună despre care dintre cele două haplogrupuri J este vorba, dar referința la „contribuții anatoliene și sud-balcanice" ne spune că este vorba despre haplogrupul J2. Acesta este prezent în populația românească cu o frecvență destul de mare (mai mare chiar decât la unele populații sud-dunărene (de ex., sârbi, croați, bulgari) și cel puțin de două ori mai mare decât la populația din Ungaria de astăzi, fiind evident cea mai sigură sursă a acestei așa-zise „caracteristici genetice ungurești", făcând parte, cel mai probabil, din zestrea genetică „traco-dacică a românilor". Aceasta nu este o simplă presupunere ,ci este sprijinită de cercetări ale unor geneticieni străini, care au observat că anumite populații izolate de vlahi (vorbitori ai unei limbi romanice) din Macedonia și nordul Greciei au o frecvență foarte mare a haplogrupului J2 (25%), ceea ce este doar cu puțin mai mică decât frecvența întâlnită în presupusele locuri de origine ale acestui haplogrup.
Din ansamblul celor două studii ale Academiei ungare rezultă că din certitudinea de 7,4% ascendență asiatică pe linie maternă la anul 1000 s-a ajuns la certitudinea de 1,03% ascendență asiatică pe linie paternă în zilele noastre. Geneticieni români ar trebui să continue studiile măcar la maghiarofonii din Câmpia Tisei și Curbura Carpaților pentru a afla purtătorii care au atât o ascendență maternă, cât și una paternă asiatică.
