Poporul român este, tot mai intens, ţinta celor mai aberante psihoze păgâne, proferate în spaţiul public:
Deşi libertatea se conturează tot mai mult a fi o iluzie, atât de sofisticat manipulată planetar, nu prea ar fi mulţi români care să accepte astăzi că, în adâncul fiinţei lor, mâine-poimâine ar mai fi posibil să devină cantităţi neglijabile într-un regim de teroare universală. Şi totuşi, cu sau fără voia noastră, profeţiile biblice converg către proxima şi iminenta realitate faptică a instaurării mondiale a lui Antihrist, cu ai săi susţinători antihrişti, apăruţi subit sau „ajutaţi" să iasă la iveală de te şi miri de pe unde, ca efect final al unei omeniri ce se descompune printr-o magistrală regizare a răzvrătirii aproape unanime faţă de Atotputernicul Dumnezeu şi de Sf. Biserica Sa Ortodoxă. Cei care se înghesuie să participe la acest distrugător „marş al noii istorii", imaginându-şi că astfel se pot pune la adăpost, prin obţinerea de avantaje pe termen scurt, indiferent de cât anume înţeleg ce se întâmplă cu ei şi cu semenii lor, dau buzna pur şi simplu să intre într-o lume a tiraniei, unde credinţa în Dumnezeu va fi transformată într-o culpă capitală!
La noi în ţară, misiunea de discreditare publică a identităţii religioase a neamului românesc intră în sarcina mai multor „rechini" bine camuflaţi şi titraţi, inclusiv teologi, având însă ca „înaintemergător", într-un registru beletristic pe cât de abuziv, pe atât de delirant, pe nimeni altul decât pe „plevuşca" Pavel Coruţ - un fost spion care pretinde, cu tupeu de securist „paranormal", că ştie totul în materie de Teologie, Ştiinţă şi Cultură! Complexul lui de supraestimare, etalat exact ca în fantasmele unui pacient posedat de iluzia că îi călăuzeşte pe naivi către tărâmul „elixirului fericirii", care mai şi trăieşte cu convingerea că este „ales" să îşi cheme discipolii la o cruciadă anticreştină, l-am constatat citindu-i trei din cărţile care stau la baza documentarului de faţă: „Mântuirea de după marea rătăcire" (I), „Secretele vârstelor de aur" (II) şi „Arta succesului la români " (III). Am aflat astfel cu stupoare că, deşi s-ar cuveni să aibă o maturitate intelectuală specifică vârstei pensionării, Pavel Coruţ insistă să îşi convingă cititorii că face parte dintr-o rasă superioară (în I, pg. 5, deşi în I, pg.56, afirmă că este simplu pământean) însuşindu-şi pe nedrept calitatea de om de ştiinţă (în I, pg. 28, deşi în I, pg. 40, ne asigură că este om drept ), în ciuda fişei sale bibliografice din care rezultă că avem de-a face cu un simplu ofiţer de marină : în 1967 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Marină; a fost spion al D.I.A. între 1981-85; în 1985 era şeful Biroului de Contrainformaţii în Direcţia Contraspionajului Militar, de unde a fost trecut în rezervă prin ordinul ministrului Apărării, generalul Militaru, în 1990! Speculând momentul social tulbure, de după revoluţia anticomunistă din '89, acest ofiţer, trecut în rezervă „la cerere", a fructificat din plin frustrările din mentalitatea colectivă existentă atunci şi s-a implicat prolific în virusarea spaţiului public prin cele 123 de cărţi (conform II, pg.5, tirajul lor este de peste 6 milioane de exemplare!) cu care i-a dezorientat psihic şi mai mult pe acei bieţi români avizi de speculaţiile lui „senzaţionale", „paranormale", din domenii la care nu are competenţă profesională: teologie, psihologie, politologie, istorie, literatură etc! Mi se pare deci un act de impostură crasă pretenţia lui de a ne convinge că scrie cărţi de ştiinţă (I, pg.2) pentru oameni culţi (I, pg.162), dintr-o presupusă postură de om raţional (I, pg.3), obsedat însă de concepţii paranormale (I, pg.426-446), cu atât mai mult cu cât pretenţia sa de a se considera scriitor (I, pg.10) intră în contradicţie cu o multitudine de agramatisme din care excelează mostra stâlcitului gramatical motto al cărţii III: „Cel mai mare orb e cel care nu vrea să vadă iar cel mai surd, cel care nu vrea să audă"! O fi însă valabil şi pentru el? Într-adevăr, prin 1993, Coruţ recunoştea „motivul" pentru care o carte de-a sa nu a conceput-o ştiinţific (III, pg.4): „De ce n-am scris cartea în stil ştiinţific? Am suficiente cunoştinţe pentru a face acest lucru (oare? - n.a.)… Câţi cititori ar fi înţeles suportul ştiinţific al regulilor din carte?" (III, pg.35)! Argumentul invocat suferă însă o dublă fractură logică: dacă Pavel Coruţ ar fi un adevărat om de ştiinţă, nu este nici o dificultate a se exprima pe înţelesul tuturor, dar el invocă „ignoranţa" celor mulţi ca să îşi găsească un subterfugiu cu care să îşi scuze neputinţele în cunoaştere, mai ales că identifică receptorul mesajelor sale în aria… publicului cult (I, pg.162)! De fapt, pentru „aura" unui contraspion ultratestat psihologic (III, pg.96), care îşi imaginează că este stăpân pe viaţa lui (III, pg.100), nu ar fi cam nimic de adăugat în a căuta să corectezi o eroare de percepţie, atâta timp cât el consideră că valoarea cărţilor sale „este stabilită de cititori, nu de critici " (III, pg.59), nici de specialişti („Unii specialişti vor reacţiona negativ la scrierea cărţii. Sunt de acord să-mi critice munca…, dar cu o singură condiţie - să pună în faţa ţugulanului băştinaş o carte mai bună" - III, pg.59)! „Bieţii" specialişti ! Câte cărţi competente nu i-au pus ei la dispoziţie şi din câte „liberul cugetător" Coruţ (I, pg.24) nu a înţeles nimic!
