ADA MILEA: „Nu vreau să transmit mesaje"

- Ești cea mai nouă revelație a muzicii folk din România, superdifuzată la toate posturile de radio, considerată de către specialiști „inventatoarea unui nou stil în muzica folk din țară și de mai departe"... și, în același timp, actriță la Teatrul Național din Târgu-Mureș. Ai fost nominalizată, în vară, la Costinești, pentru Marele Premiu, iar acum publicul te aplaudă pentru evoluția din spectacolul lui Theodor Cristian Popescu, „Eu când vreau să fluier, fluier", în care cânți, pe viu, muzică originală, care-ți aparține. Joci, de asemenea, în travesti, în „Învierea" Ancăi Bradu, pe textul lui Lucian Blaga, rolul Idiotului. Nu e prea mult?

- Mă simt ciudat. /Nu m-am așteptat./ Sper că nu m-am îngâmfat. /Și cu asta, am terminat.

- Departe de a te lăsa să termini... Spune-mi versurile tale preferate, pentru ca cititorii să te poată „percepe" mai bine.

- E așa de departe de noi, încât lumina/ în loc să vină, merge înapoi./ Fug să mă regăsesc, și nu mă întâlnesc./ Doamne, de ce mi-e bine/ Când sunt departe de mine?

- Oare cum poate să gândească un om care scrie asemenea versuri?

- Ai spus foarte bine un „om", pentru că întâi asta tind să ajung, și apoi, eventual, artist. Actorii ar trebui să învețe în primul rând să fie oameni. Dacă nu găsești artă în firesc, cum poți găsi firesc în artă?

- Muzica ta e foarte originală, ca și versurile.

- Cred că publicului îi place comedia lucrurilor serioase. Dar nu sunt unanim apreciată. „Strâmbăturile" mă interesează mai mult decât aplauzele și fețele aprobatoare. Ignoranța m-a făcut „originală". Nu am o cultură muzicală, nici măcar elementară, în schimb, știu foarte bine fizică, chimie, anatomie.

- Și totuși, n-ai ales medicina, ci teatrul, iar în timpul celor patru ani de studenție te-ai implicat nu numai în studiu, ci și în... social.

- Slujba/ e-n grădina vieții tale/ cea mai parfumată floare/ Dar e palidă și moale/ Ce frumos e să spui „moale"/ Moale este fiecare/ în lunga lui transformare/ A părții intelectuale/ Câtă instabilitate/ Dirijată de gândiri pătrate/ Și de capete plecate/ În țări îndepărtate/ Dar de toate astea nu le va păsa/ Celor care ne conduc așa/ De moale... Voi fi acolo unde e nevoie de mine - dacă va fi nevoie - atâta timp cât cred în ceea ce fac. Când voi constata că locul meu nu e cel pe care stau, mă voi „muta" de pe el. Prin ceea ce creez nu vreau neapărat să transmit un „mesaj". Nu vreau să comunic decât ceea ce poate fiecare să primească. Și mi-e frică doar să nu ia cumva mai puțin decât merită, că mai mult, ... treacă de la mine...

- Văd că nu vrei să lași gluma la o parte.

- Într-un oraș, oamenii erau așa de buni că, la un moment dat, toți aveau cel puțin o statuie. În marea lor bunătate, își ridicau unul altuia (vecinul, vecinului, ruda, rudei, prietenul, prietenului, și... chiar la întâmplare) monumente, care mai de care mai impunătoare. Curțile spitalelor, mai ales, erau pline de statui, acolo fiind locul cu cea mai mare concentrație de bunătate... Mă grăbesc! Vă rog să nu spuneți nimănui, dar am de gând să-mi ridic, în secret, o statuie din partea dumneavoastră. Cu bine!

- Ăsta e ultimul tău cuvânt?

- Nu. Se ducea omul obosit, cu ziua de mâine în mână... Și era așa de frumoasă și rotundă, ca un măr. A mers ce a mers către locul de muncă, dar până să ajungă acolo, a uitat că are ziua de mâine în mână. Și s-a întors să o caute. A bâjbâit o zi întreagă. Între timp i s-a făcut foame și a mâncat ceea ce a crezut el că e măr. A doua zi l-a prins tot căutând. La un moment dat, a găsit ceva frumos și rotund ca un măr: era ziua de mâine. A mers el ce a mers către locul de muncă, dar până să ajungă acolo a uitat că are ziua de mâine în mână. Și s-a întors s-o caute.

- Spune-mi ceva serios!

- Cu adevărat m-am supărat când am văzut că l-au batjocorit. Eram acolo. Și eu i-am aruncat ocări, la întrecere cu ceilalți. Am ajuns acasă și am plâns două zile. Batjocoritul nu știe că am plâns două zile. M-am uitat la vecin. Și el batjocorise odată cu mine. Plângea. Înseamnă că a plâns mai mult decât mine. Mai mult de două zile. M-a văzut și a plecat. L-am urmărit. Am ajuns la cineva care batjocorise odată cu noi. Plângea. Am luat o floare să o ducem batjocoritului. Am ajuns la el, dar acolo mai erau și alții. Își băteau joc. Am plecat, necutezând să-i dăruiesc floarea. Am aruncat-o în șanț. Acolo, grămezi de flori zăceau, vechi și proaspete, deopotrivă.

Aprilie 1999 - (Din volumul „Colivia de vise", Editura „Tipomur")

Lasă un comentariu