O temă de stringentă actualitate: Extremismul maghiar și „problema secuilor" (I)

Precizăm de la început că vorbind despre extremismul maghiar nu ne referim la națiunea maghiară din Ungaria propriu-zisă, redusă în granițele naționale prin Tratatul de la Trianon (1920) - o dreptate istorică pentru vecinii săi lezați, până atunci, în integritatea și suveranitatea lor; de asemenea, nu ne referim la națiunea maghiară „de pretutindeni", cum a fost proclamată oficial sub influența sau presiunea acestui extremism; „cea de pretutindeni" are un nume consacrat internațional: Diaspora. Totodată, nu ne referim nici la minoritățile naționale maghiare în integralitatea lor din statele vecine Ungariei, minorități rămase acolo din vremea expansiunii medievale a „regatului apostolic"; expansiune desfășurată pe „temeiul" dreptului nedrept al cuceritorului, stimulat și de alte entități cointeresate sau chiar cooperante; expansiune care a dus la crearea unei „Ungarii Mari" realizată prin rapt și jaf și care a rămas longeviva himeră a extremismului maghiar promovat oficial în epoca modernă când multe națiuni, inclusiv cele vecine Ungariei, și-au reintegrat spațiile naționale cucerite cândva de imperii, inclusiv de statul maghiar sau maghiaro-imperial.

Avem, deci, în vedere numai acel curent politic extremist - intern: pentru maghiarizarea spațiilor cucerite; extern: revizionist, pentru reîncorporarea unor spații pe care vecinii le redobândiseră. Curent generat de anumiți factori interni și externi: reminiscența unei mentalități din vremea marii migrații; asumarea, mult timp, a cauzei prozelitiste și de dominație a papalității - care, la rândul său, sacralizase regatul maghiar și pe primul rege al acestuia, spre a-i fi de folos în scopul menționat; mentalitatea de dominație și jaf a Imperiului kazar (imperiu care ținuse triburile maghiare mult timp în supunere), a kazarilor (după destrămarea acestuia), ale căror elite s-au integrat între elitele maghiare; cooperarea cu alte entități cointeresate în același scop, câștigate, până azi, ca „spate" politic și chiar militar. Curent politic extremist care a dăunat și dăunează însăși raporturilor națiunii maghiare, ale Statului național maghiar, cu națiunile și statele vecine lezate în suveranitatea și integritatea lor în această epocă modernă a suveranităților naționale. Dar dăunează acest curent extremist însăși națiunii maghiare și Statului național maghiar adus, astfel, în „război" cu toți vecinii - situație absolut dăunătoare unei dezvoltări optime și pașnice a țării.

Iar pentru vecinii Ungariei, fascismul horthyst - expresia cea mai agresivă a extremismului maghiar revizionist - a declarat pe față lupta împotriva Tratatului de la Trianon care lipsise Mogyoria de acele spații dobândite prin rapt și jaf. Astfel, Horthy Miklos, „amiralul fără flotă" (cum i s-a spus), a militat pentru realizarea acelei „Ungarii mari" cu orice preț. Încă din octombrie 1919, când se afla deja la comanda Armatei maghiare în formare, Horthy a cuvântat: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România pentru că cele mai mari pretenții teritoriale (ale Ungariei - n.n) sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme".

Această „directivă" a fost și este promovată de extremismul revizionist maghiar până azi. Din păcate - spuneam în cartea citată -, organele Puterii din România, în etapa interbelică, au crezut că-l pot „îmblânzi" pe Horthy printr-o politică tolerantă, conciliantă, până când - într-o crâncenă conjunctură extremă - au adus țara la anul negru 1940, deși li s-a atras atenția continuu. Pamfil Șeicaru, cel mai important ziarist român din etapa interbelică, a numit aceasta „o politică aistorică". Iar „toleranța" și concilierea guvernanților nu s-au oprit la etapa interbelică (op. cit. loc. cit.).

va urma

 

Lasă un comentariu