Era pe vremuri un sat în care nu se oficia Sfânta Liturghie decât foarte rar. Oamenii trebuiau să meargă în parohie, să străbată pe jos câțiva kilometri. În timpul Crăciunului erau mulți care mergeau de la filie la biserica parohială pentru a participa la Liturghia de Crăciun. Un tată era foarte bucuros când a văzut că fiul lui cel mic a ținut să-l însoțească. Într-una dintre nopți ninsese foarte mult. Zăpada era mare și era greu de străbătut drumul până la biserică. Tatăl mergea în față și fiul călca pe urmele făcute în zăpadă de tatăl său. „Tată, merg pe urmele tale", i-a spus copilul. Tatăl era mândru, plin de bucurie. Îi plăcea mult această imagine: fiul călca pe urmele sale în drumul spre biserică.
Crăciunul a trecut și cu timpul tatăl s-a luat cu prietenii și a uitat de Biserică. Învățase acum alte drumuri... în special îi plăcea unul care ducea în fiecare dimineață la o cârciumă de după colț. În iarna următoare mare i-a fost mirarea când, într-o dimineață, a auzit în spatele său un glas cunoscut: „Tată, uite, vin pe urmele lăsate de tine". Era fiul lui... Dar drumul nu mai mergea spre Biserică. Și-a amintit cât de mândru era cu un an înainte, iar acum ce învăța copilul lui...
S-a decis să părăsească drumul vechi și să revină la cel dinainte. (Așa spune povestea!!!)
