Să ne cunoaștem personalitățile și istoria!
Orice popor și orice țară își au oamenii mari, care au știut să ridice neamul și țara lor prin munca lor strălucitoare și prin jertfa vieții lor.
Popoarele, la rândul lor, s-au cinstit pe ele însele, prin păstrarea amintirii acestor mari bărbați, care, prin viața lor, servesc pilda ce trebuie să urmeze orice om care-și iubește neamul, țara și ține la cinstea sa de om creștin și civilizat.
Avem și noi, ca orice popor, bărbații noștri mari, care strălucesc pe cerul trecutului nostru istoric, ca luceferi, și luminează calea urmașilor în veacurile viitoare.
Orice colț al țării noastre ascunde, în sânul ei, leagănul și mormântul multor bărbați mari și străluciți. Amintirea lor a rămas, în veci, nemuritoare."
Emoționante rânduri, străluminate de trăire patriotică românească, de înălțare sufletească, așezate în „Introducerea" cărții „Figuri mureșene", de dr. Eugen Nicoară și istoricul Vasile Netea, publicată în Editura revistei „Progres și Cultură", în anul 1933. Pagina evocărilor unor mari înaintași se deschide, nu întâmplător, cu Petru Maior, aflat în rândul personalităților care au făcut cinste neamului românesc, cu o activitate „strâns legată de viața culturală a ținutului mureșean", acei „bărbați înflăcărați de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, din ale căror minți au izbucnit, năvalnic, lumina dezrobirii românilor." „Precursor al Unirii noastre culturale și politice, de numele lui se leagă acea impresionantă mișcare culturală, de la sfârșitul veacului pomenit, cunoscută în istorie sub numele de «Școala Ardeleană»". „Petru Maior - scria Kogălniceanu, referindu-se la contribuția corifeului ardelean -, de fericită aducere aminte, ca un nou Moise a deșteptat duhul național, mort de mai mult de un veac, și lui îi datorăm o mare parte a impulsului patriotic ce de atunci s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii."
Născut la Căpușu de Câmpie (loc controversat de unii biografi), în anul 1755, a făcut studii secundare la Târgu-Mureș, Cluj și Blaj, la 19 ani este trimis, „împreună cu marele idealist Gheorghe Șincai, la Roma, devenind un strălucit bărbat, un mare învățat și un mare român", în urma „adăpării îmbelșugate la izvorul latinității noastre", studiind, cu stăruință, în vechile și bogatele biblioteci ale Cetății eterne, printre pagini-document învechite descoperind „originile glorioase ale unui neam, ai cărui fii uitaseră de mândria străbunilor și gemeau sub sabia cotropitorilor." Învățăcelul, urmărind un înalt ideal sub flamura latinității, dobândind o sumedenie de cunoștințe, s-a întors la Blaj în anul 1779, unde, pentru puțină vreme, este profesor. „Plămădit în flacăra unui ideal", Petru Maior în scurt timp a ajuns „în aspră vrajbă cu episcopul Bob", în urma căreia vine „protopop în liniștitul orășel de la marginea Câmpiei ardelene, Reghinul", „dând un impuls noului sfârșit de veac." Cercetând documente după documente, „epocă după epocă", „Petru Maior a scris «Istoria pentru începutul Românilor în Dachia», alcătuită în grai limpede și vioi, considerând că „naționalitatea fără limbă e o imposibilitate", luptând cu greutățile, despre „începutul vieții unui popor cu niște strămoși atât de glorioși cum are poporul românesc." La Reghin, pe strada care-i poartă azi numele, Petru Maior s-a întâlnit cu superficialul Sulzer, dușmanul neamului românesc. Din cartea lui Petru Maior, Costache Negruzzi „va învăța să scrie și să citească românește, limba în care își va scrie, mai târziu, frumoasele sale opere." Stăruind pentru introducerea alfabetului latin, pentru fixarea unei ortografii, Petru Maior declanșa lupta pentru dovedirea latinității limbii române. Cartea despre „Istoria Bisericii Românilor", prin care se dovedește „un spirit larg și un vizionar profund", celelalte scrieri despre cele mai apropiate de „sufletul popular", acea dorită „clasă de jos luminată", era nevoie ca toate să facă parte, pentru Petru Maior, din acea „mișcare de mase cu un obiectiv național", cu „un avânt regenerator." Era un sincer „prețuitor al mulțimilor", cu același ideal în acțiune, cu înaltele idei cuprinse în predicile intitulate „Didahii" și „Propovedanii", ca strălucit orator bisericesc, prin sprinteneala și frumusețea limbii. Pentru uzul părinților a tălmăcit cartea lui Fénelon - „Telemac", îndemnați de Petru Maior, frații macedoneni Marinovici au ridicat, la Reghin, o biserică. În urma morții lui Samuil Micu-Klein, în anul 1809, Petru Maior pleacă la Buda, ca revizor al tipografiei de acolo, prilej cu care începe tipărirea prețioaselor sale opere, „brazde largi de lumină și adevăr", atrăgându-i acea „polemică cu învățatul vremii, Kopitar." Cărțile lui au fost „prefața măreață a unor timpuri de glorie și flacăra care a înălțat sufletul poporului românesc."
Bărbat providențial, cu merite extraordinare, a avut un sfârșit trist de viață la 15 februarie 1821: „Nici până azi nu se știe locul unde a fost înmormântat strălucitul istoric, filolog și român." Adevărurile și năzuințele lui trebuie cunoscute, mai ales de generațiile de azi, cărțile lui, prin care „a scos din uitare un întreg popor", aparțin patrimoniului cultural românesc!
„Tovarășul de studii și de gânduri al lui Petru Maior (n.n. - Gheorghe Șincai) a avut o viață mai tristă și un destin mai tragic decât el. În timp ce viața lui Petru Maior s-a depănat calmă și rodnică, o viață de savant, aceea a idealistului și nefericitului său prieten a fost o viață de continuă agitație, de suferință, de umilire. O viață de pribegie, o viață eminesciană." Aceeași nenorocită soartă a „urmărit, cu înverșunare, și măreața sa operă." Un destin zbuciumat. „Director al școalelor din Ardeal", Șincai „a avut norocul de a găsi un biograf din aceeași structură sufletească cu el, Al. Papiul Ilarian", care, prin „Viața, opera și ideile lui Gheorghe Șincai", și-a alcătuit discursul de recepție la Academia Română.
Asupra datei nașterii lui Șincai persistă o bănuială. Asupra datei, Al. Papiu Ilarian fixează, ca an al nașterii, 1753, în Samșud (azi Șincai), fiul lui Ioan și al Anei, provenind dintr-o familie nobilă din Țara Oltului, și anume Șinca Veche - Făgăraș. Primind o educație aleasă, trecând prin școlile din Săbed, Samșud, apoi la școala reformaților din Târgu-Mureș, continuându-și studiile la Seminarul „Josefin"din Cluj, la „Liceul Piariștilor" din Bistrița, a fost un elev strălucit, în toate privințele, mereu premiant. Îndrăzneața lui inteligență, dârza lui mândrie de valah îl făceau ca, la 20 de ani, să fie atât de învățat, încât episcopul Grigore Maior îl numește „vrednic de a fi profesor la Blaj." Rămâne un an în mănăstire, în 1774, episcopul dându-și seama de inteligența și posibilitățile lui intelectuale, îl trimite, împreună cu Petru Maior, la Roma, la Institutul de Propaganda Fide. Trimis la Roma papilor, George Șincai vede, în cetatea eternă - cum scria Al. Papiul Ilarian - Columna lui Traian și se întoarce răpit de Roma lui Romulus și a lui Traian." Din cei cinci ani petrecuți la Roma, doi ani a învățat filosofia și trei ani teologia. În 1779 ia doctoratul în filosofie și teologie. Urmărind un ideal măreț, dorea să ajungă „istoricul neamului românesc", după ce a cutreierat bibliotecile vechi ale Romei, în care, uitate de atâta vreme, se aflau atâtea documente privitoare la obârșia și „viața neamului nostru", care ascund „lumină și adevăr strălucitor." Relațiile de prietenie cu mulți savanți, sprijinul cardinalului Ștefan Borgia, protectorul lui,
i-au fost de un mare ajutor. Întorcându-se spre casă, Gheorghe Șincai este oprit la Viena, de bătrâna împărăteasă Maria Tereza, și intră în Institul Sf. Barbara, al cărui director era bunul lui prieten Samuil Micu Klein, timp în care „reface cartea prietenului său, pe care o publică, apoi, împreună, sub titlul „Elementa linguae Daco-Romanae."
Gheorghe Șincai începe să lucreze la opera sa monumentală „cronica Românilor", „ținta înaltă a vieții sale." De la Viena vine în Ardeal, „unde este numit, din dorința împăratului Iosif al II-lea, director al școalelor, funcție în care înființează 300 de școli, printre care și cele din „Erneul Mare, Mădărașul de Câmpie, Medeșfalău, Nirașteu, Șamșudul de Câmpie, Șeulia, Sângeorziul de Mureș, Milașul Mare, Reghin, din județul Mureș." „Om al vremurilor, Gheorghe Șincai a cutreierat satele, a făcut inspecții școlare, într-o vreme în care românii erau considerați doar „națiune tolerată". Și-a îndreptat săgețile și asupra unor nobili maghiarizați, provenind din familii românești, care și-au uitat rădăcinile, precum baronul Kemeny, din Brâncovenești, și Teleki, de lângă Târgu-Mureș. „Strămoșii acestor baroni au fost de origine curat românească, dar, de dragul situațiilor și averilor oferite, s-au făcut maghiari." Au apărut primele manuale școlare „cu caractere latine, în care limba românească strălucea în toată splendoarea." Venind în conflict cu mai multe fețe bisericești, luptând pentru năzuința ideilor sale, în special cu episcopul Ion Bob, dușman al inteligențelor numite Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu Klein, părăsește mănăstirea și călugăria. În timp ce Petru Maior se retrage la Reghin, Micu Klein la Buda, Gheorghe Șincai rămâne asupra sa cu „puterea de ură a răutăciosului Bob." Cu „aleasă cultură și inteligență superioară" nu se apleacă răutăților lui Bob, care a început lupta pentru înlăturarea lui Gheorghe Șincai. În 1794 este suspendat din post, apoi închis, în urma unui proces mizerabil. Șincai rămâne pe drumuri. După ce pleacă la Viena, refuzat, se întoarce obosit, ca pedagog al copiilor contelui Wass. Șase ani a lucrat la „Cronica Românilor și a mai multor neamuri." În 1803 pleacă la Oradea, apoi la Buda, completează mereu „Cronica", dorind să o tipărească. Urmează cea mai tristă perioadă din viața lui Gheorghe Șincai: „Sărac, lipsit de un adăpost, bătrân, fără familie, pribeag, a purtat, prin toate părțile umblate, tezaurul idealului său «Cronica», dorind să o tipărească". Însă, cenzura ungurească astfel se exprima despre măreața lui operă: „Cartea e vrednică de foc, iar autorul de spânzurătoare". Moare la 2 noiembrie 1816, „Cronica" a trecut din mână în mână, tipărită fiind abia prin anul 1852, „prin concursul lui Grigore Ghica-Vodă, în Moldova, sub supravegherea lui August Treboniu Laurian. Operă vastă a celui dintâi istoric al românilor, a „unuia dintre cei mai mari români, martiri ai românismului". (Ion Heliade Rădulescu).
„Un liceu, un bust și o monografie amintesc mureșenilor" de trecerea prin Târgu-Mureș a „celui mai demn și mai sincer urmaș al Școalei Ardelene" - Alexandru Papiu Ilarian, continuator al drumului unor luptători înaintași, un dârz revoluționar, un istoric cu o viață zbuciumată, ca și a lui Șincai, „cu un sfârșit și mai crud și mai zbuciumat decât al acestuia". S-a născut la Bezded (pe Someș), având un bunic din Râciu, dar satul copilăriei este Budiul de Câmpie (Căpuș), asupra datei nașterii lui existând multe controverse, George Adamescu considerând anul 1823, iar biograful lui - Ion Rațiu - considera, ca an al nașterii, 1828, în timp ce epitaful întocmit de Academia Română și săpat pe monumentul de pe mormânt, întocmit August Treboniu Laurian, este anul 1827. La acel monument au vegheat „bărbați distinși, ca George Barițiu, care-i saluta intrarea în Academie, și vărul său - Iosif Hodoș".
Face studii la Târgu-Mureș, la Gimnaziul Catolic, cinci ani, apoi la Cluj - student la drept. Editează revista literară „Zorile", prima lui operă, semnal al zorilor și zărilor. La Târgu-Mureș este, alături de Avram Iancu, avocat stagiar la „Tabla Regească". Aici îl află Revoluția de la 1848, „entuziast în cutremurul vijeliei", cu energie și credință alăturându-se lui Simion Bărnuțiu pe Câmpia Blajului, fiind cel mai tânăr dintre conducători. Cu „capacitatea lui intelectuală și un clocotitor naționalism", și-a răzbunat tatăl, preotul din Budiu, ucis de unguri. Împreună cu vărul său, Iosif Hodoș, pleacă la studii în străinătate, student la Viena, unde refuză să poarte decorația dată de guvern, apoi la Pavia. Scrie opera sa „Istoria Românilor din Dacia Superioară (1852), o oglindire sinceră și completă a Revoluției de la 1848" și „este chemat la Iași, ca profesor la Facultatea Juridică, înaintează acel celebru memoriu lui Alexandru Ioan Cuza (1860). Prin înalta cultură și viziune politică ale lui, Papiu Ilarian devine unul dintre cei mai influenți sfetnici ai lui Cuza. Devine procuror general al Curții de Casație din București și ministru de Justiție în Cabinetul lui Kogălniceanu. În anii 1861,1862,1864 tipărește trei volume din „Tezaurul de monumente istorice pentru România", privitoare la istoria neamului românesc, cu lămuriri interesante la domnia lui Mihai Viteazul, răpirea Bucovinei, despre Petru Rareș. Devine membru al Academiei Române, cu un discurs de recepție : „Viața, opera și ideile lui George Șincai." „A fost ultima lui operă".
Istovit de puteri, surmenat, luminata lui minte s-a întunecat pentru totdeauna. Se stinge din viață la 23 octombrie 1877, așa cum apare pe monumentul lui funerar.
Sursa: „Figuri mureșene", de Dr. Eugen Nicoară și Vasile Netea, Editura Revistei „Progres și Cultură", 1933, carte retipărită, în 100 de exemplare, în 2013, după originalul existent la Biblioteca Județeană Mureș, cu sprijinul Asociației Culturale „Constantin Romanu-Vivu", din Târgu-Mureș, președinte Constantin Valentin Bretfelean, și al Asociației Culturale „Sfântu Gheorghe" din Sângeorgiu de Mureș, președinte Ilarie Gh. Opriș.
