Ba, mai mult, a murit brusc şi dintr-o dată, rămânându-i ochii deschişi şi chipul mirat. Motiv în plus pentru ca în timpul priveghiului şi a slujbei de înmormântare, preoţii, rudele, prietenii, neprietenii şi anonimii să spună, în gura mare sau numai în şoaptă, atât de multe laude încât dacă bietul mort ar fi ştiut mai devreme cât de iubit şi de valoros este de mult dădea „ortul popii". De unde, două posibile cocluzii.
Prima: Este recomandabil să treci la cele veşnice mai de timpuriu şi în stare bună de sănătate şi de funcţionare. Să nu fii umblat prin spitale şi nici să nu fii căzut la pat. În ambele situaţii stârnind suficente motive de enervare şi de supărare. Deci, să respecţi cu sfinţenie termenul anticipat al apropiatului sfârşit! De asemenea, să nu fii nici prea tânăr, dar nici prea bătrân. Pregătindu-ţi plecarea tocmai când te simţi cel mai stimat, cel mai iubit, cel mai lăudat şi linguşit. Pentru că dacă eşti prea tânăr
n-ai avut timp să strângi în jurul tău destui prieteni şi nici destui duşmani. Iar dacă eşti tare bătrân, intri în disgraţia desăvârşită a uitării oamenilor.
A doua: Aşadar, cu cât eşti mai bătrân cu atât ai neşansa (sau şansa) să te fi uitat lumea, riscând sau beneficiind de întâmplarea ca în urma sicriului tău să se adune doar o mică parte dintre membrii familiei şi rudelor tale. La fel, foarte puţini vecini, prieteni, duşmani, cunoscuţi sau necunoscuţi. Şi atunci ar fi tare păcat de atâtea lumânări şi batiste cumpărate! Ca şi de colacii, ţuica, vinul şi coliva dată de pomană doar groparilor şi eternilor cerşetori! Cei care, aşteptând la poarta de ieşire din cimitir, încă n-au aflat ce năzdrăvenii a-i „poruncit" să se scrie pe crucea mormântului tău: „Cititorule-privitor, Te aştept să ne revedem în Ceruri!"
