Drumul de la Grădina Maicii Domnului la Ţara lui Hristos: Mihai Eminescu

Avem nevoie ca El să fie pe graniţa ţării, ca o ultimă baricadă în faţa invaziei, ca un ultim tranşeu al românismului. Aceasta este menirea lui de soldat şi general în linia întâi a frontului: apărarea Graniţei.

Eminescu trasează linia orizontului etnicului românesc: uneşte Neamul cu Dumnezeu, Pământul în care sunt îngropaţi strămoşii cu Cerul în care aceştia s-au înălţat. Acolo începe El să creeze; deasupra noastră, dar în noi, el fiind lacrima pe care o simţim în Biserică străfulgerându-ne inima, strigătul de viaţă al unui copil născut român în Botezul cu apă, rugăciunea din urmă a Botezului cu pământ, ca prim pas către Ţara lui Hristos din Ceruri. El este sabia şi mănăstirea lui Ştefan, barda lui Mihai Viteazul, cana cu vin şi flinta haiducilor, jertfa martirilor anticomunişti.

El este, fiind în Timp, căci, aşa cum spunea un bătrân înţelept din Ţara Făgăraşului, clipa de prezent este mai efemeră ca un drac ce vede sabia Arhanghelului, noi, muritorii, nefiind decât în trecut şi în viitor, prezentul neputând să-l prindem, să-l oprim, fiind cu păcate pe noi (nu în noi).

Eminescu este.

Lasă un comentariu