Să răsfoim o filă de istorie a primei luni a anului

De o bună bucată de vreme, suntem îndemnaţi, din respectul pe care îl purtăm culturii şi memoriei istoriei neamului românesc, să ne aducem aminte, cu emoţie şi mândrie patriotică, de cele trei semnificaţii ale unei anumite zile din prima lună a anului: 24 Ianuarie. Cea din acest an căzând într-o sâmbătă. Atunci când vom marca, deopotrivă, împlinirea a 156 de ani de la Unirea Principatelor Române, sub sceptrul Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), cât şi două importante momente din scurta, însă deosebit de rodnica viaţă a ţăranului-cărturar fără carte Badea Gheorghe Cârţan: 166 de ani de la naşterea acestuia, precum şi 119 de ani de la popasul său făcut la Roma, în fosta capitală a mult temutului Imperiu Roman.

Lungul şi anevoiosul drum, din acea iarnă a anului 1896, îl va face de-a lungul a numeroase zile şi nopţi fruguroase. Şi într-o bună măsură, doar cu pasul, numai arareori în vreo căruţă trasă de caii vreunui ţăran român ardelean sau şvab bănăţen, ori sârb, ungur, sloven, aromân-macedonean, albanez sau italian. Dus-întors, cam 2.000 de kilometri. Şi fără „ausweis" (paşaport) la mână. Fotografiile-document din acele vremuri înfăţişându-l în straie româneşti cum numai plugarii-oieri şi păstori ai satelor de pe streaşina ardeleană împădurită a Munţilor Făgăraş obişnuiau să se îmbrace. Cu cojoc lung şi fluier încrustat, prins la brâu; cu cioareci şi suman din pănură groasă de lână; cu cămaşa lungă şi înflorată, prinsă sub şerpar; cu ciorapi groşi şi obiele călduroase în picioare, strânse de nojiţele opincilor cu toc, pentru a fi cât mai rezistente la drum, tăbăcite din pielea groasă de bivol, cusute cu sârmă; cu căciulă brumărie pe cap, de sub care se iveau şuviţele părului său castaniu; cu desagi dubli, aşezaţi de-o parte şi de alta a umărului stâng, desagi plini cu merinde şi cu haine şi încălţări de cale lungă şi grea; într-o trăistuţă, ţesută de buna şi vrednica lui mătuşă, sora mai mică a regretatei sale mame, câţiva pumni de pământ şi de boabe de grâu transilvan, culese din spicele holdelor luncilor mijlocii ale Oltului, strânse în căuşul palmelor bătătorite, asemenea tuturor ţăranilor români ardeleni, iobagi-truditori pe moşiile grofilor unguri şi baronilor saşi. Între acei oameni necăjiţi aflându-se şi consătenii săi, săraci, persecutaţi şi în totalitatea lor neştiutori de carte în grai matern românesc. Trăitori în Cârţişoara şi în cătunul învecinat, purtător al numelui păstorului de vite Oprea, despre care legenda spune cum că ar fi fost nu numai cel dintâi locuitor al acelui bătrân sat de munte, ci şi strănepotul vestitului haiduc Budac.

Ziua aleasă pentru a ajunge la Columna de la Roma a împăratului Traian era cea de 24 Ianuarie a anului1896, dinadins brodită aşa, fiind nu numai ziua lui de naştere, când împlinea vârsta de 47 de ani, ci şi trecerea a 37 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească. Legendele spun, iar mărturiile scrise şi cele fotografice-documentare apărute în ziarele italiene o confirmă, cum că Badea Cârţan, după ce a împrăştiat pe treptele Columnei puţinul pământ românesc, precum şi boabele de grâu, obosit precum era de lungul şi anevoiosul drum, a adormit ca dus, cu desagii sub căpătâi. De asemenea, că în zorii următoarei zile, gardienii-paznici italieni l-ar fi confundat pe drumeţul adormit cu un oştean dac, desprins din noianul sculpturilor meşterite cu măiestrie în basoreliefurile coloanelor impunătorului monument, simbol al eroismului dovedit, de ambele tabere combatante, în războaiele romano-dacice, crâmpeie din teribila lor încleştare. Imaginea blândă şi frumoasă a chipului acelui om adormit fiind izbitor de asemănătoare cu cea a dacilor căzuţi în luptele descrise de Columnă!

Între timp, după ce el n-a mai fost (s-a dus la Domnul în 11 august 1911), un băieţel numai cât o şchioapă, pe numele său de Traian Cânduleţ, a început să adune, împreună cu dascălul şcolii şi cu preotul bisericii din sat, tot ce se mai putea găsi din amintirile şi mărturiile referitoare la viaţa şi activitatea vrednicului lor consătean. Apoi, revenind din cătănie se însoară cu Silvea „a lui Titu", o frumoasă fată, pricepută ţesătoare şi brodeză de haine româneşti, cea care, mai zilele trecute a împlinit vârsta de 89 de ani, distinsă, cu două decenii în urmă, cu titlul de „ţărancă-academician ASTRA" a Muzeului Naţional din „Dumbrava Sibiului". Vrednica ţărăncuţă îşi va îndemna bărbatul să continuie strădania de a pune bazele unei micuţe „Case Memoriale-Muzeu", povestitoare a faptelor deosebite, izbutite de Badea Gheorghe Cârţan, gesturi de patriotism fără egal în istoria multimilenară a neamului românesc. Obştea satului găsindu-i acelei case un loc cum nu se poate mai nimerit de zidire şi înălţare, punând-o la răscruci de vânturi şi de întretăieri de hotarnice drumuri grănicereşti, pornite chiar din buza satului, prinzând a urca abrupt peste Carpaţi, călătorindu-ne prin trecătoarea Vama Cucului-Bâlea Cascadă şi Bâlea Lac. Aceste locuri între anii 1970-1974 aveau să găzduiască freamătul celui mai mare şi dificil şantier naţional din acele vremuri, trasând conturul spectaculosului Transfăgărăşan. Şosea alpină care, dacă îi urci şi îi cobori serpentinele, te va lăsa fie lângă zidurile falnicei Biserici a Mănăstirii de la Curtea de Argeş, ctitorie a înţeleptului Voievod muntean Neagoe Basarab, cu a sa Curte Domnească, locul odihnei veşnice a regilor făuritori ai României Mari, fie, pe partea opusă a munţilor, în pragul Bisericii mândrei Mănăstiri de la Sâmbăta de Sus, ca şi în prispa bastionului de intrare în Cetatea Medievală a Făgăraşului, exponatele muzeului amintindu-l pe măritul voievod Mihai Viteazul şi pe blânda şi înţeleapta lui soţie, doamna Stanca. În acele vremuri îndepărtate, trecătoarea Bâlea-Vama Cucului reprezenta o simbolică bornă de hotar, despărţitoare imaginară a românilor ardeleni de cei munteni. Şi invers. Astfel că prin ascunzişurile ei s-a strecurat nu numai curajosul şi neobositul Badea Cârţan, purtând în spate desagii grei plini cu cărţi de învăţătură, scrise în melodiosul grai românesc, ci şi mulţi alţi români ardeleni şi munteni, între care şi acei „fugari-dezertori" din armata imprerială austro-ungară, hotărâţi să lupte voluntar împotriva oştirilor otomane, urcând, cu baioneta prinsă în ţeava puştii, pe redutele şi meterezele de la Plevna, Vidin şi Smârdan, în Războiul pentru Indepedenţa de Stat a României, de la 1877, înscrisul de pe crucea unei sfinte troiţe, înnălţată în centrul satului Cârţişoara, pomenindu-le numele şi glorificându-le faptele de vitejie.

Şi oare câţi, dintre cei de acum, ne mai gândim, cu respectul cuvenit, că atunci când străbatem uliţa mare a acelui mândru sat de munte, în strădania de a urca şi coborî spectaculosul Transfăgărăşean, nu facem altceva decât să călcăm cu paşii noştri pe urmele adâncite în istoria scrisă şi nescrisă a neamului românesc! Sunt acele urme lăsate de opincile legendarului ţăran-cărturar şi patriot, care a fost, este şi va fi mereu tânărul şi înţeleptul Badea Gheorghe Cârţan, cel de la a cărui naştere se vor împlini, sâmbătă, 24 ianuarie, 166 de ani, iar vineri, 7 august,104 de ani de la moartea sa! Cu precizarea că devenise nu numai un neobosit „cărăuş peste munţi al cărţilor româneşti", ci şi un statornic sfătuitor al copiilor ţăranilor români ardeleni neştiutori de carte, fapte vrednice de toată lauda şi cinstirea nu numai a noastră, ci a urmaşilor, urmaşilor noştri! Pe crucea modestului său mormânt din cimitirul oraşului Sinaia stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său! (n. 24 ianuarie 1849, Cârţişoara - d. 7 august 1911, Sinaia)". Ca urmare, dacă ar mai fi trăit doar încă şapte ani, cu siguranţă că ar fi plâns de fericire, bucurându-se văzându-şi visul împlinit: reîntregirea eroică a pământului românesc între graniţele rotunde ale unei unice Românii Mari, eveniment istoric petrecut în Cetatea Alba-Iuliei, la 1 Decembrie 1918. Atunci 100.000 de locuitori ai satelor ardelene şi bănăţene au rostit într-un singur glas: „Vrem să ne unim cu Ţara!", reuşind să strângă la un loc toate provincile istorice ale vechilor daci şi romani!

Lasă un comentariu