A te trezi vorbind… Papagalii de serviciu…

… Sau arta de a vorbi fără a spune nimic. Ori, mai pe înțelesul tuturor, purtătorii de vorbe goale. Aceștia sunt, în esență, politicienii români. Sigur, pentru a vorbi minute în șir fără a spune nimic, îți trebuie oarece talent. Plus tupeu cât cuprinde. Capitol la care, să recunoaștem, nu suntem deficitari. Ba, dimpotrivă… Partea proastă a lucrurilor este alta: diferența dintre vorbe și fapte este uriașă. Ceea ce, în mod curent, se traduce prin expresia: a minți cu nerușinare, cu varianta, fără a-ți crăpa obrazul de rușine!

Spunem toate acestea, deoarece politicianul român vorbește dimineața, înainte și după cafea, cu stomacul plin sau gol, la prânz și seara (mai ales, la talk-show-uri), fără încetare. Nu contează că domeniul în care perorează îi este străin, el vorbește întruna, fie la tribuna Parlamentului (mai ales), fie în mass-media ori, repetăm, seara, pe la televiziuni. Exemple? Câte vreți. Nu o dată, am auzit din gura fostului președinte al României următoarele: „Doresc să consolidăm rolul Justiției în România, ca instituție independentă, nesupusă niciunei influențe politice." Această placă uzată o tot auzim de vreo 24 de ani (dar, mai cu seamă, în ultimii 10 ani!), cu „independența" și „rolul justiției", iar cât de nesupusă este la influențele politice o simte (pe pielea proprie) numai cel care-i trece pragul. În plus, miile de procese (cauze) judecate la CEDO (și nu în România) spun și ele totul despre „independența" și imparțialitatea actului de justiție. Vorbe goale…

Alt exemplu „la vârf": premierul Victor Ponta (înaintea lui a fost Emil Boc, celebru!). Nu există subiect, nu există temă, fie ea politică, economică, socială, culturală, fără ca liderul PSD să nu vorbească minute în șir. Ca o „moară stricată".

Dar, la fel de versați și fără scrupule sunt și „prietenii noștri", Marko Bela și Kelemen Hunor, care, însă, folosesc arma discursului demagogic (aidoma altor lideri ai UDMR) în slujba setei de mărire, dar și de prostire a electoratului maghiar. Cu orice ocazie, aceștia ne spun că UDMR nici nu a conceput să nu intre în Parlament. De fapt, ei fac parte din… două Parlamente: unul al României și din altul, mai mic - „miniparlamentul UDMR". În primul vorbesc mai reținut (pe placul celor de la București), iar în al doilea - în ședințele CRU - „tună și fulgeră" împotriva celor (tot, miticilor, din București) care se opun ideii lor obsesive: autonomia. Când se simt amenințați (vorba vine, din partea PCM, care e din același „aluat" cu UDMR!), cei doi lideri, versați, altfel, reiau la altă scară, tema autonomiei ținutului Secuiesc, trecând ca prin brânză de la „autonomia culturală" la folosirea limbii maghiare drept a doua limbă oficială a statului român, la dubla cetățenie. De fapt, încă, de la înființarea sa, UDMR repetă, precum papagalul, obsesiv, aceleași idei. Căci nu are ce spune în plus. Se bate apa-n piuă! Atât și nimic mai mult.

Așa procedează, de altfel, cam toți politicienii. Că-s de stânga, că-s de dreapta, că-s de centru-stânga ori de… stânga împrejur! Sunt papagali de serviciu. Meserie bănoasă, dar, pentru noi, păguboasă.

Pe ăștia-i avem, cu ăștia… defilăm! Depinde, până când?!

Lasă un comentariu