Între legendă şi adevăr

După un obicei străvechi, menţionat chiar în sec. al IV-lea de către pelerina Egeria şi generalizat în toată Biserica creştină, în Duminica Floriilor se aduc în biserici ramuri de salcie. Acestea sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin, cu care mulţimile au întâmpinat pe Hristos la intrarea Sa în Ierusalim. Noi le purtăm în mâini ca semn al biruinţei împotriva morţii.

Pentru că se apropie Paştele, pentru că scormonim după răspunsuri, pentru că sufletul ni se opinteşte de plâns când ne gândim la patimile Mântuitorului, am să vă spun, în doar câteva cuvinte, povestea copacului care l-a plâns întâia oară pe Iisus: salcia cea cumplit plângătoare...

Pe scurt, povestea spune că, pe vremea când Hristos colinda lumea ca să-şi spună învăţăturile, nu era, niciunde, copac mai falnic şi mai mândru ca salcia. Înalt, trufaş, drept, cu ramurile gata să rănească albastrul cerului. Aşa era atunci salcia. Un astfel de copac s-ar fi aflat şi în apropiere de Sinedriu, unde Pilat din Pont Îl judeca pe vinovatul fără vină de atunci, Iisus. Îl asculta, Îl privea, Îl judeca şi nu găsea în El nici o vină. Dar, îşi spusese Mesia, şi trebuia să fie dat ca exemplu şi altora. Aşa că Pilat a chemat străjile şi le-a spus să facă ce-or şti, dar să-l schingiuiască pe judecat până va recunoaşte că e vinovat. Oştenii au găsit cu cale să rupă din ramurile delicate, dar ferme, zvelte şi puternice ale salciei din grădină câteva nuiele cu care să-l „altoiască" peste tot trupul pe condamnatul dat pe mâna lor de Pilat. Şi au rupt şi iar au rupt crengi usturătoare din copacul falnic... Salcia privea cu îngăduinţă excesul soldaţilor, căci nu bănuia pentru ce foloseau ei acele ramuri. Dar, după o vreme, Iisus a fost adus în grădină şi legat chiar de tulpina salciei. Hainele i-au fost smulse fără milă, mâinile şi picioarele ferecate, iar călăii s-au pus să-l lovească tocmai cu ramurile rupte mai devreme. Din trupul Mântuitorului ţâşnea sânge năvalnic şi roşu şi salcia s-a cutremurat. S-a îngrozit. S-a pus pe bocet şi jelit. Se spune că se simţea vinovată că devenise, fără să vrea, obiectul de tortură al lui Iisus.

Şi, din mândră cum fusese de înălţimea şi tulpina sa dreaptă, salcia şi-a aplecat pe dată, cuprinsă de durere şi ruşine, ramurile. Şi atâta le-a aplecat, de a ajuns cu ele la pământ. A sărutat cu frunzele sale firul de iarbă şi a cerut iertare lui Hristos. Iar Domnul, care nu vărsa o lacrimă, care luase asupra Sa toate păcatele lumii, care iertase întreaga omenire, i-a dat şi salciei îndurare şi crezământ. De atunci, copacul mândru nu a mai existat. Salcia a rămas cu ramurile plecate şi plângăreţe să străjuiască lumea.

Într-o variantă populară românească, în versuri, a legendei salciei pletoase, deşi ramurile nu îi sunt folosite pentru a-L tortura pe Iisus, salcia îşi pleacă, totuşi, crengile, plângându-L pe Mântuitorul: „Lângă o salcie pletoasă,/Maica Sfântă se ruga/ Şi cu vocea ei miloasă/ Către salcie grăia:/-Dacă îmi cunoşti durerea/ Şi voieşti să mi-o alini,/Dă-mi din ramurile tale/ O cunună fără spini./…/De-atunci salcia înaltă/Nu s-a mai uitat în sus/Şi-a rămas aşa plecată,/Ca să-L plângă pe Iisus."

Cunoscând povestea aceasta, mulţi bătrâni au plantat la mormintele lor astfel de copaci, care să plângă în tăcerea celorlalţi şi pentru morţii lor, când Îl plâng, de o veşnicie, pe Hristos.

Lasă un comentariu