În cartea „Cultură, confesiune și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia" (Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2014), din păcate insuficient cunoscută, clujeanul Octavian Căpățână a adunat informații și cercetări românești, ungare și germane de o deosebită importanță pentru cunoașterea unui trecut și a unui prezent într-un spațiu multietnic plin de frământări și drame, pe care mulți istorici și oameni politici unguri, sub aripa UDMR, aveau tot interesul să fie, cât se poate, ascunse chiar interesului public din 1990 încoace. Poate că extrem de puțini sunt cei care au aflat de acea susținere a baronului Szilassy: „Noi, ungurii, n-am vrut să (…) ținem cont că Ungaria orientală era locuită de români și, mai mult, că aceștia constituiau majoritatea." Un adevăr, incontestabil, afirmat chiar de un baron ungur! „Știu că ici și acolo se mai neagă maghiarizarea, dar atunci de ce aplaudă frenetic (…), ori de câte ori șovinul Desider Banffy repetă că Ungaria nu va fi fericită, până când ultimul român (sau slovac) nu va fi transformat în maghiar veritabil!". Cuvintele aparțin lui Ludovic de Mocsary, deci tot unui maghiar! Cu referire la România și la români, la majoritatea lor în Transilvania, în septembrie 1918, cu nici trei luni înainte de Marea Unire de la Alba Iulia, la 1 Decembrie, contele Tisza clama: „Dar înainte ca să ne prăbușim, vom găsi suficiente forțe ca să vă distrugem!". În cartea „Ardealul - pământ românesc", bun cunoscător al realităților din Transilvania, Milton G. Lehrer scria, referitor la maghiarizarea românilor transilvăneni: Se urmărește „exterminarea completă a românilor din Transilvania, pentru ca Transilvania să devină, în sfârșit, maghiară! De ce nu extirparea tuturor națiilor de pe continent, pentru ca întreaga Europă să devină maghiară?".
Am redat doar câteva afirmații, pentru a ne face o imagine despre fenomenul maghiarizării, în timp, în Transilvania, cu „direcțiile ei de acțiune." Multe s-au mai petrecut, de pildă, în numele catolicismului în Ungaria medievală, când maghiarii - minoritari șovini, episcopii și clerul catolic din Panonia și Transilvania sprijineau maghiarizarea „atât de furibund, încât chiar Vaticanul recunoștea acest lucru." O spunea, pe la 1790, și scriitorul Samuel Decsi, referindu-se la una din direcțiile de maghiarizare ale șovinismului unguresc. „Prin biserică și școală - spunea el - ar putea fi maghiarizate, pe neobservate, toate popoarele de o limbă străină". Bineînțeles, popoare care erau majoritare! Prigonirea confesiunilor, a românilor ortodocși era la ordinea zilei. Iar atunci când românii au opus rezistență, împărăteasa Maria Tereza l-a trimis pe generalul Adolf Bukow „să rezolve problema" cu „spada și cu tunul", bombardând și arzând, din temelii, biserici, mănăstiri și sate ortodoxe. După 1866, cea mai dură, forțată maghiarizare s-a făcut, cum aminteam, prin școală. Perioadă în care erau folosite denumiri jignitoare și stigmatizări, în școală și în afara ei: „buta șvab" („șvab prost"), „bocskoros olah" („român opincar"), „neamțul - gunoiul țării".
Iar când nu se reușește prin școală și biserică, se recurge la armă! Iată o dovadă a barbariei de la 1889: „Cu ocaziunea unei petreceri pe teritoriul comunei Mogoș, jandarmii împușcă cinci români, iar alți zece mor în urma rănilor primite." La Feldru, pentru că românii nu doreau un preot trimis, impus cu forța, jandarmii împușcă 30 de țărani români. Jandarmii, care „nu vorbesc decât ungurește, strigă de trei ori, să steie, la țăranul ce aleargă, iar dacă el nu stă îl împușcă numaidecât." La 9 mai 1891, ziarul „Pesti Hirlap" jubila că slovacii dintr-un sat au fost siliți, prin lovituri de măciucă, să asculte, în biserică, predica în limba maghiară. Iar contele Ștefan Karoly, din comitatul Sătmar, a propus o taxă, românii fiind siliți să plătească, pentru a fi maghiarizați! Ura era cultivată cu orice prilej! Ciudate fenomene ale istoriei!
Pentru a dovedi continuitatea românească pe aceste meleaguri ale Transilvaniei, autorul cărții recurge la dovezile inatacabile ale unei realități convingătoare. Descoperirile arheologice și epigrafice atestă locuirea neîntreruptă a întregului spațiu transilvan, din Câmpia Tisei și din Panonia, de autohtonii daco-romani, agricultori și păstori, în tot mileniul I, înaintea venirii ultimilor nomazi. Un contract, scris în latină, pe o tablă cerată, în anul 160, la Roșia Montană, este dovada irefutabilă în acest sens. Scriitorul Priscus Rhetor, pe la 448, scria: „Hunii (…) se silesc să învețe limba goților și ausonilor", adică a daco-romanilor autohtoni. Toate numele de ape au origini daco-romane sau chiar mai vechi: Dunărea, Tisa, Someș, Crișurile, Arieșul (Aureus), Ampoiul, Timiș, Mureș, Olt, Repedea… Cuvintele creștine ale românilor: cruce, creștin, Dumnezeu, înger, biserică, altar, rugăciune sunt dinaintea migrării slavilor. Pe la anul 450, istoricul Zozimus din Constantinopole scria că, în Câmpia Panoniei, se aflau autohtonii daco-romani, despre care amintește și cronicarul Nestor. Blachii din Panonia, „acești volochi nu sunt nici romani, nici bulgari (…), ci vlahi, urmași ai marii și străvechii seminții de popoare a tracilor, dacilor și geților" - precizează istoricul german Schölzer. Chiar istoricul ungur T. Lehoczky recunoaște: „E neîndoios că, încă în vremea așezării ungurilor, în Maramureș, Ugocea, Bereg, de la marginea nord-estică a țării noastre, au locuit românii de origine necunoscută", iar istoricul Nicolae Bethlen spunea, în secolul al XVIII-lea: „Românii, din timpuri imemoriale, locuiesc în Transilvania". Legenda Sfântului Gerard amintește de „o țară ortodoxă între Crișuri, Tisa, Dunăre și Carpați", pe la 1025, iar geograful persan Gardizi, în lucrarea „Podoaba istoriilor" (1050), pomenește că „între maghiari (…) și ruși se află un popor numeros, dar diferit de aceștia și creștin, ce provine din împărăția romană". Regele Bela al IV-lea „amintește de dreptul de a lua dijme de la români, oriunde s-ar afla aceștia". Într-un act de danie al regelui Geza, din 1075, făcut benedictinilor din Gran, aceștia primesc „lângă Tisa, eleșteul «Rotunda», dar și alte sate românești", din Câmpia Tisei, iar într-un document al regelui Andrei I (din anul 1055) se face referire la localitatea românească Petra (Piatra)!
Referiri de acest fel, cu privire la majoritatea românească pe aceste meleaguri, găsim și în Cronica lui Anonymus, întărite și de Cronica pictată de la Viena (care redă scene din lupta de la Posada, din 1330), care, fără echivoc, precizează că românii sunt urmașii romanilor și dacilor autohtoni, rămași natural ca păstori în Panonia. Într-o diplomă a lui Bela al IV-lea, din 1247, „se amintește de instituția voievodală a românilor, care sunt vechi pe acest pământ, amintind de Banat, țara Hațegului", ca fiind locuite de valahi. De menționat că „bisericile de piatră din țara Hațegului și din cea a Zarandului sunt anterioare conciliului de la Buda, din anul 1247. Altele nu s-au mai construit până în secolul al XIX-lea. Multe biserici românești din lemn au fost arse și bombardate, peste secole, din ordinul Mariei Tereza. Într-o scrisoare trimisă domnitorului Alexandru Basarab, apoi voievozilor Nicolae de Remetea, Vlad de Bivin, precum și altor voievozi, papa Clemente al VI-lea era cel care scria: „În Ungaria, Transilvania, Muntenia și Sirmia locuiesc valahii-romani". Pe la 1363, regele Ludovic de Anjou intervine într-o dispută de proprietate între comitele Vladislav, fiul lui Mușat de Almaș, și cnezii Stroe și Zaicu, iar în anul 1364, Elisabeta, văduva lui Carol Robert de Anjou, emite o diplomă care impune organelor administrative din Bereg (la nord-vest de Satu Mare), să respecte românilor vechile drepturi și privilegii: „aceștia să-și aleagă singuri voievodul, care să decidă în toate diferendele populației, după vechiul drept valah".
Voievodul Baliță, din Maramureș, în anul 1391, pleacă la Constantinopol, cu fratele său Dragoș, să ceară patriarhului Antonie ca mănăstirea „Sf. Arhanghel Mihai" din Peri să fie pusă direct sub ascultarea patriarhiei, iar prin documentul „din 13 august 1391, patriarhul încredințează egumenului Pahomie păstorirea bisericilor din ținuturile Sălajului, Sătmarului, Ugocii, Beregului, până în părțile Bihorului". Printr-o scrisoare din Praga, la 15 noiembrie 1453, regele Ladislau de Habsburg confirmă că „moșia Săcel și părți din moșiile Sânpetru și Recea, din comitatul Hunedoara, aparțin «credincioșilor noștri români - Ștefan și Simion, pentru slujbele aduse regatului nostru, așa-zisului regat al Ungariei»". Nicolae Olahus, umanist român, primat și regent catolic al Ungariei, este foarte precis în a susține: „Cea mai mică parte a regatului este locuită de unguri sau de vorbitori de maghiară". După un document al Vaticanului, între Sava și Drava „a fost o populațiune curat românească și foarte numeroasă", iar cronicarul Miron Costin, într-o scrisoare adresată regelui Poloniei amintește că dialectul românesc, cel mai corect și frumos se vorbește în Sătmar și Maramureș, unde, cu toată emigrarea lui Dragoș, românii rămași acolo sub fratele lui, voievodul Bâlc, „sunt atât de numeroși ca și când n-ar fi ieșit nimeni din țară". Chiar Iosif al II-lea, într-o scrisoare adresată, la 26 aprilie 1784, cancelarului curții ungare, spunea că limba maghiară se vorbește doar într-o mică măsură în Ungaria, „partea mai mare a locuitorilor folosind «limba iliră» cu dialectele ei, precum și limba valachică".
Ciudat! Până și armata lui Carol Robert de Anjou, contra lui Basarab, era formată, în principal, din cnezi români din Banat, Hațeg și Maramureș: Carpat, Stan, Neagu, Vlaicu și Vlad, care, pentru vitejia dovedită, primesc titlul de nobili, pământuri și sate pe apa Timișului. În anul 1360, Ludovic de Anjou dă posesiunea Rona de Sus (Maramureș) lui Stan, fiul lui Petru, la 1362 dăruiește lui Vlad, fiul lui Mușat, satul Zlaști (districtul Hunedoarei), iar la 1387, împăratul Sigismund dăruiește lui Ioan Românul moșiile Iza și Apșa, pentru merite militare, românii Mihai și Roman din Măcicașu, Ștefan și Mihai din Crăciunești (Maramureș), cnezii Nicolae și Mihai, din Banat, voievodul Chindriș de Sălaj, nobilii Murgu și Ioan, fiul lui Cândea din Râul de Mori, Simion de Cuhea, Dan, Suscă și Gostoian, fiii lui Mihai din Săcel, Ioan Chendereș, Ioan de Ilia, de la regii Vladislav I, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, primesc satele Crăciunești, Bocicău și Lunca, părți din comunele Berzeasca, Ohaba, Toplicean, moșia Crivadia, Nădășița de Sus, Totoești, cnezatele Cuhea și Săcel, Subcetate, Cicmău și Techerău. Deci, români pretutindeni!
„Presiunea asupra românilor ortodocși din Panonia, Câmpia Tisei și Transilvania se accentuează considerabil". În anul 1848 se produce „primul etnocid din istoria Europei moderne, când 40.000 de români au fost executați în Transilvania". Epurarea rasială are loc prin: maghiarizare, colonizare, etnocid și expulzare. Un etnocid prefațat de asasinatele de la Sâncrai, Mihalț și Luna, iar la sfârșitul Primului Război Mondial, de măcelul de la Beliș. Pentru că tinerii din Luna au refuzat recrutarea, având motive obiective, mai bine de 30 au fost împușcați. Maghiarizarea românilor a cuprins tot spațiul dintre Tisa și Carpați, administrat de șovinismul unguresc. „Pe Valea Nirajului, maghiarizarea a fost atât de masivă, intensă și violentă uneori, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea, încât limba română a dispărut complet către anul 1920". Totul, sub presiune și teroare! Românii din Ciucsângeorgiu, Ghelința, Lemnia, Lisnău, Căpeni, Merești, Crăciunel, Plăieșii de Jos, Ocland, Vârghiș, Bățanii Mari, Aita Seacă, Cernatul de Jos, pentru a ne opri doar la câteva din numeroasele exemple, cu școli înainte de 1940, n-au mai primit educație în limba română, învățătorii și preoții fiind alungați. La Cristur, după I.I. Rusu, „înainte de 1866, majoritatea populației era formată din români, către anul 1900 se vorbea românește, însă, după legile Apponyi", familiile românești au fost maghiarizate. Li s-au interzis românilor limba, credința, chiar și portul! La sărbătorile Rusaliilor din 1885, feciorii din Hălmagiu îmbracă, conform unei tradiții, costume naționale. Douăzeci și doi dintre ei sunt târâți prin tribunal și pușcării, plătind și amenzi. În același an, jandarmii din Câmpeni iau cu asalt Lupșa și Valea Lupșei, învățătorii sunt amenințați că vor fi împușcați, ca și câinii, dacă, în ziua comemorării martiriului eroilor Horea, Cloșca și Crișan, ies din casă, iar preoții care oficiau sfânta slujbă au fost dați afară din biserică. La Hida, Oarda de Sus, jandarmii beți prind câțiva tineri și-i vâră într-un coteț, pun zgardă tuturor românilor întâlniți pe stradă, iar când intervin femeile și copiii, jandarmii trag, omorând un sătean și rănind grav alți 40. Sunt uciși români din Bucim, Mogoș și Zlatna, iar jandarmii ucigași sunt lăudați pentru „isprava" lor.
O altă metodă pe timpul dualismului era despuierea țăranului de avere, într-un ridicat grad de sălbăticie. Regimentul 17 românesc din Năsăud, înființat de Maria Tereza, în anul 1762, în 1852 este desființat de Franz Iosif, după ce regimentul grăniceresc și-a vărsat sângele în peste 133 de bătălii, pentru împărăție. Drepturile de proprietate asupra munților, pădurilor și pășunilor le sunt confiscate, prin diverse tertipuri administrative.
Un plan sistematic de maghiarizare este cuprins într-o carte a lui Antal Huszar, din 1907, un amplu tratat, cu caracter strict secret, tipărit doar în 25 de exemplare, o continuare a ghidului de maghiarizare a numelor de familie (din 1898) a lui Telkés Simion. Ungaria habsburgică ducea o viguroasă campanie de asimilare!
În timpul Primului Război Mondial, aproximativ 10.000 de țărani români au fost deportați în interiorul Ungariei, la vest de Tisa, iar peste 3.000 de intelectuali români au fost arestați și internați într-un lagăr de concentrare, lângă Șopron.
Ura și intoleranța au continuat și după 1918, după Tratatul de Pace de la Trianon din anul 1920, în Ardeal - pământ românesc, urmașii unguri continuând fărădelegile unor înaintași. O cultură a urii a promovat profesorul și istoricul Horvath Istvan, care susținea că Adam și Eva vorbeau ungurește în Paradis, iar Hercule și Homer erau și ei, evident, unguri! În aceeași „trupă" s-au aflat, în timp, Páloczi Horváth Adám, Dugonics Andras, N. Mitrofanow, Széchenyi Istvan, slovacul Ludovik Kossuth, criminalul de la 1848-1849, József Bajza, Alexandru (Petrovici) Petõfi, Marton Horvath, Thaly Kalman, Cserei Mihály, Sassi Nagy Lajos, Tolnay Lajos, Herczeg Ferenc, Bobits Miklos, Szabo Pal, Horvath Béla. Daday Lorand, sub pseudonimul Dücsõ Csaba, scria în anul 1939 „Nics Kegyelem!" („Fără milă!"), un manifest al urii, o incitare la crimă, pentru suprimarea valahilor, fără îndurare: „Voi aprinde, noaptea, satele valahe. Voi trece prin sabie toată populația, voi otrăvi fântânile și voi ucide până și copiii din leagăn… Voi suprima orice valah, și atunci nu va fi în Ardeal decât o singură rasă, cea maghiară, nația mea, sângele meu!". Și când te gândești că UDMR cerea primăriei Dejului aprobarea pentru a fi amplasată o placă memorială, în amintirea lui Daday Lorand (Dücsõ Csaba), un horthyst notoriu, până în anul 1945, și un comunist înfocat, care, după venirea rușilor, fiind inspector școlar, a dat afară profesorii români de pe Valea Someșului! După acel manifest al urii nu-s deloc întâmplătoare cele întâmplate, între septembrie 1940 - octombrie 1944, la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă, Moisei, Sărmașu, Huedin! Criminalilor de atunci, pe pământ românesc, după 1990, li se ridică statui și busturi, cu toate că „bestialitatea lor, din acele vremuri, întrecea orice măsură"! Baronul Aczel Ede, șeful unei bande paramilitare horthyste, sintetiza strategia ocupației în nord-vestul Transilvaniei: „Pe acești valahi, opincari, trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri (…) Nu este păcat! Păcat va fi, cu adevărat, dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari… Vom organiza și o noapte a Sfântului Bartholomeu (…) și vom ucide și copiii din pântecul mamelor". Același îndemn la ură, la intoleranță, ca și în cazul manifestului-îndemn la crimă al lui Daday Lorand! Omoruri, schingiuiri, bătăi, arestări, profanări și demolări de biserici, devastări colective și individuale! „Iată ce a însemnat ocuparea nord-vestului Transilvaniei, majoritar românesc, de către trupele horthyste. Din păcate, maghiarizarea românilor din Harghita și Covasna a continuat (și continuă!) și azi, cu aceeași ură, și, cu rezultate pe măsură, ca pe vremea lui Kossuth, Apponyi și Horthy!
Concluzia istoricului Macartney este pe deplin lămuritoare: „Transilvania nu era maghiară, ci românească, altfel ce sens ar fi avut maghiarizarea?!". Cei care din horthyști brusc au devenit comuniști, instrumente în mâna lui Stalin, „au fost vioara întâi în comunizarea României". Ca o măsură minimă de stopare a unor porniri antiromânești o formează denunțarea, pe toate căile, a politicii șovine și a extremismului unguresc, precum și începerea demaghiarizării românilor maghiarizați!
„Cultură, confesiune și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia", cartea - domnului Octavian Căpățână - constituie un document, un clopot de alarmă, o mărturie, prin timp, în numele adevărului, o chemare la logică și rațiune, o invitație la cunoașterea istoriei acestor meleaguri transilvane, pentru ca astfel de fapte să nu se mai petreacă vreodată!
