Un simbol al Basarabiei

Din Basarabia vă scriu, / Dulci frați de dincolo de Prut, / Vă scriu cum pot și prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut". Acestea sunt primele versuri ale lui Grigore Vieru, de acolo, din Casa Mare a poeziei basarabene, pe care ochii mi-au căzut, înainte de 1989, care au stat la baza primelor mele cuvinte despre „Orfeul de la Pererita", poetul de respirație europeană de dincolo de Prut, acea „apă-n ștreang", apă despărțitoare de frați.

Prin teritoriile secrete ale cuvântului din zările noastre creștine pentru cele „două lacrimi gemene" - România și Basarabia - răsuna acea „Scrisoare din Basarabia", ale cărei versuri le aminteam ceva mai sus, când „Podul de flori" de la Prut era speranță, atunci când frații basarabeni dobândeau, în fața tancurilor rusești, limba, alfabetul latin, tricolorul, imnul, revenind acasă dintre acei mesteceni străini pe unde i-au asuns bolșevicii sovietici, pe vremea în care frații noștri erau luați, în dricul nopții, și duși, în acel „Pahod na Sibir", în urcușul Golgotei, până în gulagurile Vorkutei, Magadanului și Kolâmei, până dincolo de Cercul Polar, drum albit cu oasele lor prin ghețurile siberiene.

„Nenea Grig", așa i se adresa Doina Aldea Teodorocici, cu înfățișarea ei de cneaghină, de regină, a fost, în primele rânduri, atunci când bătea „ceasul de aur" al libertăților fraților noștri, în fața celui un milion de români din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, alături de Leonida Lari, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Nicolae Moșanu, Mircea Druc. Era vremea în care se întorceau acasă cei care au mai supraviețuit din acele „Siberii de gheață", când se cântau versurile lui: „Doamne, intră și-n a mea chilie / Și-amândoi, răniți și înghețați, / Să ne-ncălzim cu bucurie, / Unul lângă altul, ca doi frați", vremea în care Grigore Vieru exclama, arătând spre cei care, veniți de sub steaua roșie a Kremlinului, au ocupat pământul românesc al Basarabiei: „Strivitu-mi-ai glezna și mâna, / Dar nu și lumina, / Dar nu și lumina iubirii de neam."

Cel care, precum și Leonida Lari, spunea celor care vorbeau, cu limbă străină, că românii și basarabenii am fi două popoare, cu două pământuri, cu două limbi, cu două credințe și alt tricolor, adevărul că suntem un singur popor, cu un singur pământ, cu o singură limbă românească, cu un singur mormânt „la Putna lui Ștefan cel Mare".

Am avut privilegiul să-l întâlnesc pe marele poet Grigore Vieru la Târgu-Mureș, într-o seară memorabilă de început de iunie 1991, fiind sosit aici, însoțit de nedespărțiții prieteni Doina și Ion Aldea Teodorovici. Atunci s-a petrecut ceva uluitor, doar de mâna și bunătatea dumnezeiască posibil să fie pus la cale. În timp ce Doina și Ion cântau „Imnul Transilvaniei", în premieră la Târgu-Mureș, ușa încăperii de la hotelul „Grand" s-a izbit, cu zgomot, de perete, iar aerul serii a fost umplut de vocea aceea tunătoare, inconfundabilă, a lui Tudor Gheorghe, „menestrel la Curțile Dorului", cântând „Basarabie română." Uluitor! O seară imposibil vreodată să poată fi uitată.

L-am întâlnit, deseori, și la București, la Comisiile de Cultură ale Camerei Deputaților și Senatului. De neuitat rămâne acea întâlnire cu noi, deputații și senatorii, cu ocazia audierilor membrilor Consiliului de Administrație pentru Societatea Română de Televiziune, întâmpinat de poetul - academician Ștefan Augustin Doinaș, autorul poemului „Mistrețul cu colți de argint". Atunci Grigore Vieru făcea câteva mărturisiri surprinzătoare. „Voi - spunea poetul - ați învățat limba rusă, cântând, noi am cântat limba română plângând". Cel care mărturisea că l-a citit pe Eminescu abia la facultate, prin crăpătura unei bănci, spunea atunci: „Dacă visul unora a fost, și le este, să ajungă în Cosmos, o viață întreagă eu am visat să trec Prutul!". Iar pe cei 5.000 de elevi și studenți, care atunci învățau, studiau în România, el îi vedea „armata de mâine a Basarabiei".

Ne-am întâlnit și la Chișinău. Ultima a fost o întâlnire fixată pentru 30 de minute, care s-a prelungit până la ora trei după miezul nopții. țin bine minte acel moment. Când am plecat, după noi se închidea o poartă metalică, masivă, cu un scârțâit, cu un scrâșnet greu, sinistru. Am simțit în inimă ceva ca un sloi de gheață, ca o prevestire. L-am privit îndelung, dincolo aflat într-un „stop - cadru".

În acea fatidică întâmplare, care i-a adus sfârșitul, Grigore Vieru se întorcea, în zi de 15 ianuarie, de la o întâlnire literară, cinstind ziua de naștere a Poetului Național - Mihai Eminescu. Se spune că acolo a citit poezia: „Nu am, moarte, cu tine nimic." A avut loc un accident rutier, misterios, într-un fel, ca și cel al morții soților Doina și Ion Aldea Teodorovici de la Coșereni, din acea toamnă blestemată a sfârșitului lor tragic.

Cel care spunea că „Limba noastră este Oastea Națională", cel care ne-a lăsat moștenire versurile din cărțile „Izvorul și clipa", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Strigat-am către tine", „Taina care mă apără", pentru a aminti doar câteva dintre ele, care o viață întreagă a predicat lumina Cuvântului și a Adevărului, la 14 februarie, anul acesta, ar fi împlinit 80 de ani și putea fi, și azi, printre noi. „Sărutat pe frunte, dar și pe suflet de Dumnezeu" - cum se exprima bunul lui prieten, poetul Nicolae Dabija -, a trăit și a scris în limba română, dând forță Cuvântului prin poezie, convins că „Doar în limba ta / Poți râde singur / Și doar în limba ta/ Te poți opri din plâns".

Autorul „Stelei de Vineri" a fost „cea mai limpede conștiință a Basarabiei". Chemat la Părintele Îndurărilor, „Îngerului cu ochi de copil" urmașii îi vor duce mai departe idealurile luminoase ale simbolului Basarabiei, etern nemuritor.

 

 

Lasă un comentariu