Metodologie și modele de cercetare în bioetică

Descoperirile din medicină și tehnologie au dus la formarea ca știință a bioeticii, care se constituie ca o etică despre „totalitatea intervențiilor asupra biosferei, etica mediului și a responsabilității pentru viitorul lumii" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, „Manual de bioetică", Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001, p.35) și bazată pe principiul responsabilității (Hans Jonas, Responsabilita; un etica per la civilta tecnologica, Einaudi, Torino, 1980). A apărut din teama referitoare la declanșarea unei catastrofe, constituindu-se comitete de supraveghere științifico-etică (Comisiile de Bioetică la nivelul Parlamentului European și al Congresului SUA). Mergând, pe calea dezvoltării fără discernământ a științei, la: eugenie selectivă, comercializarea corpului uman, fabricarea unor himere de genul jumătate om și jumătate animal, fabricarea de clone pentru cercetare și distrugerea omenirii prin arme biologice sau bombe nucleare.

Panorama trans disciplinară a bioeticii arată că este dificil de elaborat un criteriu de studiu, pentru că există un „pluralism criterilogic greu de conciliat" (ibidem, p. 39) care „se referă atât la antropogia de referință, cât și la teoriile privind fundamentarea gândirii etice". Există mai multe abordări de studiu, cum ar fi: etica virtuților, morala cazuistică, bioetica interpretativă sau hermeneutica bioetică, etica îngrijirii și bioetica feministă (A. Carse, „The Voice of Care, Implications for Bioethical Education", în Journal of Medicine and Philosophy Press, Philadelphia, 1992). Dincolo de pluralitatea acestor abordări, este importantă elaborarea unei baze a gândirii bioetice care să elaboreze o distincție epistemologică justificativă clară între permis și interzis (D. Gracia, Fundamentos de Bioetica, Eudema, Madrid, 1989, pp. 315 - 388). Aici se are în vedere justificarea fondatoare a bioeticii, care urmărește „elaborarea unor paradigme conceptuale adaptate la cazuri limită, bazate pe un fel consens pragmatic și flexibil, în funcție de circumstanțe" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, loc. cit., p. 40). Se ajunge la termenul de meta-etică, prin care se înțelege criteriul epistemologic al justificării „fondatoare și se face referire la justificarea rațională a unor valori, principii și norme în cadrul bioeticii" (ibidem), rezultând baza „meta-etică" ce oferă o rațiune axiologică pentru cercetătorii care fac intervenții asupra lumii vii (L. Palazzani, E Sgrecia, Il dibattito attuale sulla fonazione in bioetica, Medicina e Morale, 5/1992, 5, pp. 847-850). Dar această meta-bioetică impune stabilirea unor modele de studiu: modelul liberal radical, modelul utilitarist, modelul sociobiologic și modelul personalist (Ellio Sgrecia, Manuali di Bioetica.I. Fondamenten ti ed etica biomedica, Vita e Pensiero, Milano, 1988, pp. 42 - 48). Modelul liberal radical are orientare subiectiviă și include: neoiluminismul, liberalismul etic, existențialismul nihilist, scientismul neopozitivist, emotivismul și decizionismul (G. Reale, D. Antiseri, Il pensiero occidentale dalle origine ad oggi, La Scuola, Brescia, 1983, vol 3, pp. 508 - 779). Argumentul de la care se revendică acest model este subiectiv, pentru că se bazează pe ,,morala care nu se poate fundamenta nici pe fapte, nici pe valorile obiective sau transcendente, ci numai pe opțiunea autonomă a subiectului" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, loc. cit., p. 43) și, astfel, punctul de plecare devine non-cognostivismul sau cognoscibilitatea valorilor. Se aplică aici un principiu al autonomiei care arată că acțiunea morală reprezintă alegerea autonomă în cadrul orizontului etico-social ancorat pentru liberalizarea societății. Libertatea devine, astfel, punct de referință. Modelul utilitarist este de tip pragmatic, are ca fundament principiul calculului consecințelor acțiunii rezultate din raportul cost/ beneficiu. Această direcție de gândire reprezintă refuzul metafizicii și orientarea spre stabilirea unei norme eficace pe plan moral. Dar acest model nu trebuie impus în manieră ultimativă, ci trebuie stabilit un raport de valabilitate care se aplică ,,la aceeași valoare și la aceeași persoană, în sens omogen și subordonat, adică... un factor de evaluare care se referă la persoana umană și beneficiile ei". Ca punct de plecare este utilitarismul din perioada empirismului lui Hume, care minimaliza calculul cost/beneficiu la evaluarea plăcut/neplăcut pentru fiecare subiect, ajungându-se la neoutilitarismul lui Bentham și Mill, concluzionat într-o triplă valență: „maximizarea plăcerii; minimizarea durerii și mărirea sferei de libertate pentru un număr din ce în mai mare de persoane" (J. Bentham, An Introduction to the priciples of Moral legislation, London, 1970, pp. 23 - 53). Modelul sociobiologic reprezintă etica descriptivă, care are drept scop ,,de a oferi un fundament al normei etice bazate pe fapte, iar, în această perspectivă, teoria evoluționistă a lui Darwin se conexează cu: sociologismul lui Max Weber și sociobiologismul lui H.J. Heisenk și E. O. Wilson" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, loc. cit., p. 42). Se mai conturează alte condiții evolutive, în care apare o situație nouă a omului în cosmos și în lumea biologică, și atunci se conturează un nou sistem de valori, întrucât cel vechi ,,nu mai este bun pentru configurarea ecosistemului care tocmai se instaurează", iar în acest caz bioetica are rolul de ,,a menține echilibrul evolutiv" (Elio Sgrenccia, Scienza, medicina etica, în Nuova Genetica, Uomo e societa, Vita e Pensiero, Milano, 1986, pp. 7 - 11) necesar pentru ecosistemul configurat. Modelul personalist încearcă să rezolve antinomiile modelelor precedente. Lumea capătă sens în orice persoană umană. Societatea, ca atare, are ca sistem de referință persoana umană. Omul este considerat în totalitatea valorii sale. Personalismul vede în persoană o unitate. Direcția clasică este personalismul spiritualizat, cu deschidere spre trăirea religioasă. Din punct de vedere istoric, există însă tripla semnificație: personalismul relațional, personalismul hermeneutic și personalismul ontologic (Corrado Viafora, Vent'anni di Bioetica. Idee, protagonisti, instituzioni, Fondazione Lanza, Gregoriana Libreria, Padova Editore, 1990, pp. 45 - 48). Tradiția personalistă are ,,originile în rațiunea însăși a omului și în inima libertății sale" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, loc. cit., p. 48). Omul reprezintă singura ființă capabilă de reflexie și autodeterminare, este singura ființă terestră capabilă să descopere sensul lucrurilor și faptelor și să-l expună în limbajul conștient. Pentru om, rațiunea, libertatea și conștiința reprezintă o ,,creație emergentă" (Karl Popper, John Eccles, L`io e il suo cervello, Armando Editore, 1982, p. 55). În perspectiva personalistă se reevaluează etica virtuților, care devine prioritară față de etica principiilor (L. Pallazani, „Bioetica dei principi e bioetica delle virtu. Il dibattito actuale negli Stati", în Medicina e Morale, 1992, pp. 58 - 86.). Punctul de plecare este Legea lui Hume, care precizează că există o mare diferență între faptele naturale și valorile morale: faptele sunt cognoscibile, iar atunci se pot demonstra științific, iar normele morale reprezintă simple presupuneri, care generează judecăți prescriptive nedemonstrabile. Rezultă că nu se poate trece de la este (is) la trebuie (ought), iar orice eveniment are o cauză (David Hume, A Treatise of Human Nature, Oxford University Press, Oxford, 1978, Cartea I, Secțiunea I). De aici se ajunge la două direcții: cognitiviști, care caută o motivare rațională, și non-cognitiviștii, care arată că valorile nu constituie obiect de cunoaștere format din afirmații, care pot fi adevărate sau false. Evaluarea critică, din punct de vedere meta-bioetic, dezvăluie un punct de răspântie în care ,,este vorba de numita lege a lui Hume și de orientarea preliminară a eticiștilor și bioeticiștilor în tabere opuse: non-cogniviști și cognitiviști" (Elio Sgreccia, Victor Tambone, loc. cit., p. 41). Faptul că există atâtea modele nu trebuie să fie un pretext de controverse, ci o provocare pentru omul de știință, de a studia mai profund problemele bioeticii: „Este necesară această introducere pentru... a sublinia importanța posibilității de a fundamenta rațional valorile. Ar fi cu totul inutil să raționezi despre bioetică fără a exista speranța de a o fundamenta pe baze raționale și solide, deci pe adevăr".

Lasă un comentariu