Una din marile datorii duhovnicesti, atât pentru monahi, cât și pentru creștini, este spovedania păcatelor. Trebuie să știm mai întâi că toți greșim înaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, alții mai puțin, și nimeni nu este fără de păcat. Acest lucru ni-l arată Sfânta Scriptură care zice: „Toți multe greșim. Iar de vom zice că păcat nu avem, ne mințim pe noi înșine și adevărul nu este în noi" ( I Ioan 1, 8:10), iar dacă ne vom mărturisi păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată întinăciunea și nedreptatea.(9)
Iată ce ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul despre spovedanie:
„Într-o zi săpam în grădină, să plantez niște răsaduri de roșii. În acel timp a venit cineva la mine și m-a întrebat: „Ce faceți Părinte?". „Ce să fac?" îi spun. „Îmi spovedesc grădina". „Bine Părinte, dar și grădina are nevoie de spovedanie?". „Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar dacă nu fac acest lucru, roșiile sunt palide și slabe".
Încercând o concluzie a celor scrise până acum, spovedania este o lucrare a lui Dumnezeu cu noi și în noi. Toți credincioșii au nevoie să se spovedească, mai ales atunci când sunt bolnavi e bine să se îngrijească prin spovedanie și împărtașanie, pentru ca eventualul sfârșit pământesc să nu-i prindă fără a fi împăcați cu Dumnezeu și oamenii. Dar și cei ce sunt considerați sănătoși nu trebuie să amâne spovedania, căci nu știm nici ziua, nici ceasul când se va lua de la noi sufletul nostru.
(Volumul „Pelerin spre înaltul Cer", apărut la Editura Nico, se găsește le Catedrala Mare)
