Tulburările şi confruntările interetnice din primăvara anului 1990, din Ardeal, fac parte din scenariul conceput în laboratoarele cercurilor hungariste, care viza declanşarea unui război civil, intervenţia trupelor străine pentru restabilirea ordinii, rediscutarea statutului politic al Transilvaniei, urmat de secesiunea acesteia şi alipirea ei la Ungaria, cu sprijinul Occidentului şi Uniunii Sovietice.
În judeţul Satu Mare, după perioada evenimentelor din decembrie 1989, etnicii maghiari nu au stat în espectativă, din contră, s-au implicat în structurarea organizaţiilor Frontului Salvării Naţionale la toate nivelurile. Până să se dezmeticească românii, liderii maghiari au reuşit să acapareze poziţii cheie în administraţia locală şi în cea judeţeană, semn că ei erau pregătiţi dinainte şi aveau sarcini bine stabilite, în cadrul unui program elaborat. După ce s-au implantat în organele de decizie din administraţie, activiştii maghiari s-au dedat la numeroase acţiunii de segregare pe criterii etnice, în întreprinderi, în instituţii de învăţământ şi de sănătate, precum şi în unităţile de comerţ. Peste noapte, foştii activişti de partid şi funcţionarii de stat de origine maghiară au devenit intoleranţi şi iredentişti fanatici. Una dintre ţintele predilecte ale acestora a fost limba română. Acolo unde aveau puterea, au interzis pur şi simplu folosirea limbii române, schimbând denumirea localităţilor de pe indicatoarele rutiere şi siglele instituţiilor.
În prima fază, românii care şi-au pierdut locurile de muncă şi cei persecutaţi pe criterii etnice au apelat la organele administraţiei publice locale, la poliţie şi la armată, instituţii care s-au dovedit a fi neputincioase datorită disoluţiei autorităţii publice. În aceste condiţii, la data de 8 februarie 1990 a fost înfiinţată Uniunea Vatra Românească Satu Mare, organizaţie culturală şi de atitudine civică, menită să apere ordinea de drept, valorile culturale româneşti tradiţionale şi limba română, la care au aderat foarte mulţi români.
Acesta a fost contextul în care vor avea loc dramaticele evenimente din martie 1990, din Satu Mare şi Târgu-Mureş, în care românii au fost victime, atrase în confruntări de stradă, menite, în viziunea organizatorilor acestora, să demonstreze că România este un stat neguvernabil, incapabil să asigure protecţia minorităţilor. La organizarea acestor evenimente şi-au adus contribuţia etnicii maghiari din Ardeal, conduşi de UDMR, înfiinţat în luna decembrie 1989, cercurile iredentiste şi serviciile de informaţii ungureşti, precum şi diaspora maghiară, prin susţinerea logistică şi propagandistică. Strategii unor structuri din Ungaria au mizat pe faptul că armata şi poliţia erau demoralizate, iar Securitatea, după ce fusese demonizată, a fost desfiinţată.
Declanşarea unor confruntări sângeroase între etnicii maghiari şi populaţia românească a fost fixată, la Satu Mare, pentru ziua de 15 martie 1990, ziua maghiarilor de pretutindeni.
După cum se ştie, pentru maghiari, ziua de 15 martie 1848 are o semnificaţie deosebită. În acea zi, tinerii revoluţionari unguri de la Budapesta, conduşi de liberalul şi masonul Lajos Kossuth (Kohoutek), au elaborat un program cu o duzină de puncte. Ultimul punct proclama unio, adică unirea - în fapt anexarea - Transilvaniei la Ungaria. După lectura programului, citit pe treptele Muzeului Naţional din Budapesta, Sándor Petõfi, al cărui tată era sârb, iar mama slovacă, a declamat exaltat o poezie patriotică care începea cu versurile: „Sus! Patria către unguri strigat-a/ E timpul pentru luptă să fiţi gata/ Ce alegeţi, libertatea sau robia?" şi se încheia cu „Să jurăm pe Dumnezeul ungurilor că nu vom mai fi robi niciodată!".
Spre deosebire de tinerii liberali, nobilii conservatori unguri, la fel de înfierbântaţi şi ei, au ales altă cale de acţiune. O delegaţie de 300 de reprezentanţi ai acestora, îmbrăcaţi cu haine multicolore de paradă, pălării cu pene şi săbii lungi, au descins la Viena şi i-au cerut împăratului independenţa totală a Ungariei, anexarea Transilvaniei şi suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei!
Ce s-a întâmplat apoi se ştie: declaraţiile patriotarde au fost urmate de un război total al armatei revoluţionare maghiare împotriva civililor români ardeleni majoritari, dar şi a germanilor din Transilvania, care s-au opus anexării acesteia la Ungaria. Războiul s-a soldat cu zeci de mii de morţi şi cu zeci de sate româneşti şi biserici rase de pe suprafaţa pământului.
Cunoscând că din cauza acestei răni, niciodată vindecată, românii ardeleni sunt foarte sensibili la orice provocări naţionaliste şi iredentiste, liderii minoritarilor maghiari au mizat pe o ripostă violentă a populaţiei majoritare la festivităţile organizate pentru sărbătorirea zilei de 15 martie. De prin luna februarie 1990, conducerea UDMR din judeţul Satu Mare a început pregătirile pentru sărbătorirea Zilei maghiarilor de pretutindeni pe teritoriul judeţului. În această acţiune au fost angrenaţi membri români ai Consiliului Judeţean Satu Mare al Frontului Salvării Naţionale, cei mai mulţi ignoranţi în materie de istorie, care habar nu aveau ce se pregăteşte. Mai mult, pe banii consiliului au fost tipărite zeci de mii de invitaţii bilingve, în maghiară şi română, care au fost distribuite pe teritoriul Ungariei şi în judeţele din Ardeal.
Se preconiza o adevărată invazie ungaro-maghiară a judeţului Satu Mare, pentru a-i copleşi pe români. Potrivit strategiei, trebuiau provocate tulburări grave şi confruntări violente pentru a dovedi guvernelor occidentale că noile autorităţi de la Bucureşti nu stăpânesc situaţia din Ardeal şi că este necesară o intervenţie politică şi militară externă pentru a proteja minoritatea maghiară. Emisari ai UDMR au făcut numeroase deplasări în Ungaria pentru a distribui invitaţiile. Concomitent cu înmânarea invitaţiilor, avea loc o intensă propagandă cu privire la necesitatea afluirii spre România a unui număr cât mai mare de cetăţeni unguri.
Evenimentele din 15 martie 1990, din Satu Mare, au constituit o repetiţie generală pentru scenariul care avea să fie pus în scenă, ulterior, la Târgu-Mureş.
Din fericire, românii au fost informaţi de liderii Vetrei Româneşti despre pregătirile pe care le fac ungurii pentru ziua de 15 martie 1990, despre intenţiile lor iredentiste, precum şi despre decizia de nu părăsi judeţul, după terminarea ceremoniilor.
Au avut loc mai multe întâlniri, la sediul Întreprinderii Cinematografice şi la cantina Combinatului de industrializare a lemnului din Satu Mare, la care au participat şi reprezentanţi ai muncitorilor români din marile unităţi industriale ale judeţului. Problema principală dezbătută a fost strategia pe care trebuia să o adopte populaţia românească din judeţ, pentru a preîntâmpina acţiunile provocatoare şi mai ales pentru a preveni tulburările grave şi violenţele stradale, în condiţiile în care poliţia, armata şi celelalte instituţii publice nu aveau nici o autoritate.
Au fost făcute mai multe propuneri pentru variante de acţiune de la blocarea graniţelor cu Ungaria până la oprirea „turiştilor" maghiari la intrările în oraş şi obligarea lor să se întoarcă în Ungaria. Cu mare greutate am reuşit să-i conving pe reprezentanţii românilor că nu putem bloca frontierele, deoarece nu suntem în stare de război cu Ungaria, că nu putem să-i întoarcem pe unguri din drum, deoarece nu suntem organe ce exercită autoritatea de stat. În final, reprezentanţii românilor din judeţul Satu Mare au acceptat două categorii de acţiuni: un miting de forţă, în ziua premergătoare, 14 martie 1990, în piaţa centrală a oraşului, prin care să ne afirmăm în mod clar intenţiile şi limitele până la care suntem dispuşi să acceptăm revendicările etnicilor unguri şi acţiuni de contracarare a provocărilor maghiare, pentru ziua de 15 martie 1990.
Mitingul din 14 martie 1990, pe care am fost însărcinat să-l conduc, a fost o manifestare la care au participat în jur de 20.000 de români, printre care, însă, au fost strecuraţi numeroşi provocatori unguri. Având în vedere contextul încordat, aceştia din urmă s-au abţinut de la orice fel de acţiuni, de frica de a nu fi maltrataţi. La microfon s-au perindat numeroşi vorbitori, cu discursuri variate şi cu tonalităţi diferite. Când atmosfera se încingea prea tare, interveneam cu un moment artistic şi cu oratori, pregătiţi din timp, pentru calmarea spiritelor. La un moment dat atmosfera devenise atât de incendiară, încât, dacă participanţii ar fi fost provocaţi, ar fi fost în stare de acţiuni violente împotriva concitadinilor noştri de origine maghiară. S-au scandat lozinci, pregătite din timp, în care atât românii, cât şi comunitatea maghiară era îndemnaţi la convieţuire paşnică, moderaţie şi frăţietate.
După miting, m-am întâlnit, din nou, cu liderii muncitorilor români de pe marile platforme industriale ale judeţului şi am stabilit un plan de acţiune, pentru a doua zi, 15 martie 1990. Programul era foarte minuţios, de la sectorizarea oraşului şi împărţirea responsabilităţilor pe zone, până la modul de acţiune concretă în variate situaţii de provocare. Obiectivul suprem al nostru a fost să nu se înregistreze violenţe care să se soldeze cu morţi sau răniţi.
(va urma)
