Actorul Eusebiu Ştefănescu s-a născut la 3 mai 1944 la Câmpina, judeţul Prahova, şi a murit la 15 martie 2015, la Bucureşti.
Absolvent al Institutului de Artă Cinematografică şi Film din Bucureşti, promoţia 1967. A jucat timp de peste 16 ani la Teatrul din Ploieşti, apoi la Teatrul Mic din Bucureşti, iar din 1996, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale". A fost profesor universitar doctor şi decan al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Hyperion.
A jucat şi pe scenă şi în film, zeci de roluri, a susţinut sute de recitaluri de poezie, fiind, alături de Ovidiu Iuliu Moldovan şi Ion Caramitru, printre cei mai străluciţi mesageri ai poeziei. În teatru, a jucat, la Naţionalul din Bucureşti în piesele „Numele Trandafirului", de Umberto Eco, „Generaţia de sacrificiu", de I. Valjan, „Moartea unui comis voiajor", de Arthur Miller, „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu", de Cristian Tiberiu Popescu, „Vedere de pe pod", de Arthur Miller, „Tărâmul celălalt", de Dusan Kovacevic, „Eduard al III-lea", de William Shakespeare etc.
A jucat în filmele Departe de Tipperary (1973), Ana (film TV, 1976), Falansterul (1979), Cine mă strigă? (1979) - Tulbure, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1980) - prinţul Iacob Eraclid, Dragostea mea călătoare (1980), Destinaţia Mahmudia (1981) - căpitanul aviator Tudor Ionaşcu, Liniştea din adâncuri (1982), Acţiunea Zuzuc (1983), Ringul (1984), O lumină la etajul zece (1984), Colierul de turcoaze (1986), Noi, cei din linia întâi (1986), Pădurea de fagi (1987), Figuranţii (1987), Maria şi marea (1988), Momentul adevărului (1989), Liceenii Rock'n'Roll (1991), Miss Litoral (1991), Vinovatul (1991), Ce zi frumoasă! (film TV, 1992), Telefonul (1992), Trahir (1993) - miliţian, Somnul insulei (1994) - consilier al guvernatorului, Triunghiul Morţii (1999), Meurtres sous hypnose (2001) - Le directeur de thése, Ce lume veselă... (2002), Bolondok éneke (2003) - directorul spitalului, Merge şi aşa (2004), Hacker (2004), Despre morţi numai de bine (2005), „15" (2005), Păcală se întoarce (2006) - deputatul „Câinii cu covrigi în coadă", Duminica pierzi sau câştigi (2007), Coraline (2009) - Pisoiul (voce), Iubire elenă (2010), Winnie de pluş (2011) - narator (dublaj), Jocul (2012).
A publicat volumele „Retorica limbajului scenic - Magul captiv" (2003), „Magister vitae sau magia oralităţii" (2006), „Arhivarul clipei - Din culisele scenei" (2009, memorii), „Glasul sângelui" (2011), „Preschimbarea la faţă" (2012, poezii). În 2003 a fost declarat Cetăţean de onoare al Municipiului Ploieşti şi în mai 2012 al Municipiului Fălticeni.
În 2011, Eusebiu Ştefănescu a fost distins cu Premiul de excelenţă „Ştefan Iordache", pentru activitatea didactică şi artistică, în domeniile teatrului şi filmului, acordat de Asociaţia culturală „Diallog".
*
Ne-am întâlnit şi ne-am regăsit de aceeaşi parte a unei mari iubiri, Nichita Sănescu, la Ploieşti, în martie 2013. Se-ntorcea, cum a făcut-o de atâtea ori, acasă, ca să-l spună pe Nichita Stănescu aşa cum numai el o putea face, el, care simţea în toate articulaţiile lui spiritul Ploieştiului în care „locuise poetic" şi el, ca şi creatorul „necuvintelor".
Ne-am regăsit în aceeaşi poveste cu Nichita Stănescu, cel care obişnuia să le arate cine ştie cui casa lui Slavici, în care, spune Nichita, Eminescu ar fi scris „Kamadeva". Dacă cu Eusebiu Ştefănescu au împărţit, spunând pe rând, câte un vers din „Kamadeva", mie Nichita mi-a spus integral poemul eminescian cu acele inflexiuni ale vocii care-l făcea şi în rostire, nu numai în scris, unic, original.
Cu Eusebiu Ştefănescu, am înţeles ceea ce am refuzat cândva cu brutalitate: Nichita Sănescu l-a influenţat pe Mihai Eminescu şi nu doar Eminescu pe ploieştean. Spunea Eusebiu Ştefănescu, şi i-am dat dreptate, că, citindu-l pe Nichita Stănescu, îl poţi înţelege altfel pe Eminescu. Nu e un joc de cuvinte doar, ci o realitate a percepţiei poetice.
În regia lor, recitalurile din Eminescu şi din Nichita Stănescu nu erau doar o proiecţie a artisticului, erau şi lecţii de semiotică, prin care semnele poetice ale celor doi, subtil accentuate de Eusebiu Ştefănescu, revelau noi adâncimi, noi înţelesuri.
Eusebiu Ştefănescu duce cu el o lume, făcându-ne mai săraci, dar lasă moştenire o lume, atât în teatru, cât şi în film şi în rostirea poeziei, în care ne vom regăsi mereu, ca într-o referinţă a determinării.
