ILIE ŞANDRU - „Aşa a fost să fie..."

Cartea domnului Ilie Şandru ne readuce în memorie momente dureroase din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre care, noi, cei mai în vârstă, încă ne mai aducem aminte, fiind unele scene pe care le-am văzut şi le-am trăit în copilărie. Războiul înseamnă moarte, durere, foamete şi cimitire sau gropi comune, unde au fost adunate trupurile sfârtecate de bombele morţii.

Datorită împrejurărilor, România a intrat în acest război fără voie. Interesele erau ale nemţilor, care aveau nevoie de petrolul românesc, de cale liberă şi de ostaşii români, să-i trimită în linia întâi în faţa gloanţelor inamice. În romanul lui Ilie Şandru, ca în „Mioriţa", pleacă pe front cei trei căpitani: Ioan Nimereanu, Gogu Tănăsescu şi Nicu Făgărăşanu, în războiul împotriva ruşilor. Cei trei absolvenţi ai Şcolii Superioare de Război sunt încadraţi în Divizia a III-a infanterie, sub comanda generalului Rozin. Sunt angrenaţi în luptele grele de la Cotul Donului de lângă Stalingrad (astăzi Volgograd), unde Divizia a III-a infanterie pierde mulţi ostaşi, mulţi sunt răniţi şi este propusă să fie trimisă în ţară pentru refacere.

Ioan Nimereanu, la Odessa, o cunoaşte pe Raisa Dimitrenco. Tatăl ei, ofiţer, a căzut pe câmpul de luptă. Raisa, muziciană, cânta la Teatrul de Operă şi Balet. Mama ei moare. Raisa rămâne singură. Ioan Nimereanu se îndrăgosteşte de Raisa şi o convinge să vină în România. Ajunşi la Bucureşti, cei doi se căsătoresc. Nimereanu pleacă din nou cu divizia pe câmpul de luptă. Raisa rămâne în Bucureşti cu mama soţului. Batalionul în care activează Nimereanu ajunge prizonier la ruşi. Sunt încolonaţi şi sunt trimişi spre Siberia într-un marş epuizant, suportând cele mai grele clipe din viaţă. Pe drum, mulţi cad sleiţi de puteri şi vieţile lor se sting. Scriind aceste rânduri, îmi vine în minte o expresie: „Quo vadis, Domine" (Încotro ne îndreptăm, Doamne), din romanul „Quo vadis" al scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, în care sunt descrise persecuţiile creştinilor în timpul crudului Nero, împărat roman (54 - 68 e.n.).

La un moment dat, şi Nimereanu simte că îi vine rândul, dar Dumnezeu îi întinde mâna salvatoare. Când simţea că este gata să cadă de foame şi extenuare, o fată de pe marginea drumului se apropie repede şi îi pune în mână un pacheţel care îl salvează de la moarte. Epuizaţi, ajung în Siberia cea rece, în lagărul morţii, de unde nu mulţi au mai avut şansa să se întoarcă.

La 23 august 1944, românii fac pace cu ruşii şi întorc armele împotriva lui Hitler. Românii deportaţi în Siberia cer să fie înrolaţi în unităţi româneşti şi să lupte împotriva nemţilor. După o jumătate de an petrecut în Siberia, ajung din nou pe câmpul de luptă, de data aceasta pentru eliberarea patriei de sub regimul lui Hitler. În 1944, războiul ajunge la graniţele României. Pe teritoriul ţării noastre, ruşii impun românilor regimul comunist. Nimereanu este trecut în rezervă.

Războiul a răvăşit vieţile oamenilor. Sovieticii răstoarnă orice ordine, tradiţie şi impun noile reguli comuniste. Ilie Şandru mereu scoate în evidenţă trăsăturile românilor, iertători în faţa crudei sorţi de care au avut parte. De exemplu, cizmele roşii, marca „Bilgheri" pe care le purta căpitanul Brânduşu. Camaradul său, Ilarion Savu, îl întreabă de unde le are, că a avut şi el o pereche la fel. Căpitanul Brânduşu îi spune că sunt cadou de la soţia, care le are de la primul soţ care a murit pe front, la care căpitanul Savu îi răspunde: „Eu sunt acela, nu am murit. Cizmele sunt ale mele." Se lămuresc amiabil şi urmează concluzia autorului: „Uneori şi suferinţele înnobilează sufletele celor care au trecut prin grele încercări". Da, cei doi au rămas cei mai buni prieteni.

Partea a II-a - „Dragoste şi Durere"

Eroii noştri au fost lăsaţi la vatră, dar nu au avut parte de liniştea atât de necesară după nenorocirile pe care le-au suferit în război. Căpitanii Savu şi Brânduşu, de faţă cu Nimereanu, se întâlnesc cu Ancuţa, care pe rând le-a fost soţie la amândoi, întâmplarea cu cizmele „Bilgheri". Ancuţa a revenit la primul soţ, rămânând cei mai buni prieteni. Nimereanu şi Raisa, care l-a aşteptat în anii de război, acum şi-au făcut planul să meargă câteva zile pe litoral la Eforie Nord. Au făcut toate pregătirile şi, în dimineaţa când să plece, Raisa este arestată pe motiv că a tratat cu duşmanul, adică s-a căsătorit cu Nimereanu, care a luptat împotriva ruşilor. Este dusă şi ea în lagăr în Siberia. Nimereanu nu a mai auzit de ea. De necaz, mama lui moare. Singurătatea îl macină. Vine la Topliţa, la verişoara lui, Adela.

Pe tren călătoreşte în compartiment cu o doamnă tânără pe care i se părea că o cunoaşte. Da, era tocmai fetiţa care, în timp ce mărşăluia spre Siberia, i-a oferit un pacheţel cu mâncare. În sfârşit, îşi amintesc amândoi de pacheţelul cu o bucată de pâine, un picior de pui prăjit şi o roşie, care i-au salvat viaţa. Află că fata se numeşte Stela. Ea vine la Topliţa, unde este înmormântat soţul căzut pe front. Nimereanu o însoţeşte şi o ajută să îndeplinească cele care aparţin de ritualul creştin, parastasul de la mormântul soţului. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră. Cum Nimereanu nu mai avea veşti de la Raisa, considerând-o moartă, îndemnaţi şi de verişoara lui, Adela, cei doi se căsătoresc. Stela rămâne în Topliţa şi au doi copii, Adela şi Stelu.

După mulţi ani, află că s-ar fi întors Raisa. Soţia, Stela, bolnavă, moare. Adela, verişoara lui Nimereanu, insistă să o cunoască pe Raisa. Aceasta este adusă la Topliţa de un camarad al lui Nimereanu. Adela insistă să rămână alături de Nimereanu. Ar putea să se ajute. Raisa acceptă. Se înţeleg ca fiica, numită tot Adela, să dea admitere la facultatea de medicină din Bucureşti şi să stea împreună cu Raisa. Iar el, Nimereanu, cu fiul Stelu, să rămână la Topliţa până trăieşte verişoara Adela, acum bătrână, după care familia se va reuni la Bucureşti.

Lasă un comentariu