Am susţinut şi susţin că individul este suma lecturilor sale. Reiese, mai ales în zilele noastre, această dureroasă realitate, pe plan interaţional, pornind de la masacrele distrugătoare de vieţi omeneşti, de identitate naţională şi memorie culturală a popoarelor, de către fanaticii mancurtizaţi ai ISIS (şi nu numai de ei - vezi olandezii care au spart Fontana barcaccia), până sfidarea neaoşă a Puterii cotroceniste - de vreun sfert de veac încoace, vizavi de fenomenul cultural.
Există şi excepţii care întăresc regula, mai există, ce-i drept, puţini - din ce în ce mai puţini! - „nebuni frumoşi", care nu se lasă ademeniţi de confortul compromisurilor de moment, urcându-şi stoic muntele, precum Sisif cu planeta albastră în spate.
O planetă sfâşiată de războaie, moarte şi disperări, sărăcită şi distrusă de lăcomia şi cruzimea locuitorilor ei, folosită şi stoarsă, terminată, aşteptând o apocalipsă demult, şi prea mult prevestită şi aşteptată, cu sufletul la gură, în orice clipă. Înspăimântaţi de viitorul sumbru, cei mai bogaţi dintre semeni adună cu aviditate averi în buncărele construite pe ascuns, cu costuri fabuloase, în fundul Pământului, ori se pregătesc să zboare, cu nave la fel de scumpe, pe alte planete, creând lumi noi, cred ei, lipsite de primejdii, în alte galaxii.
În toată această forfotă de sfârşit de lume, de urât şi de trădări, de foamete şi spaime, cum spuneam, există şi „nebuni frumoşi" care urcă muntele demni, cu seninătate, aidoma zeilor care ştiu că nimic din ce nu trebuie să se întâmple nu li se va întâmpla, că niciodată nu-i va durea mai tare decât pot suporta, că niciodată planeta şi semenii nu-i vor apăsa într-atât pentru a nu-i putea iubi până la capăt. Este din ce în ce mai greu de iubit în această lume, dar... obligatoriu: însuşi cuvântul universal „de ordine" este IUBIRE. Fără Iubire nu avem nicio şansă. Dumnezeu - indiferent cum l-ar numi popoarele- este DOAR UNUL, iar numele său e IUBIRE. Cel mai bine cunosc acest lucru copiii şi poeţii. Pentru că ei au cele mai curate suflete şi pentru că... „Sunt trup/ De jur împrejurul gurii/Ca o scoarţă terestră,/ Crăpată de sete.// Sunt trup/ De jur împrejurul indexului/ Ce deşiră începutul,/ Lăsând să răsară stelele.// Sunt trup/ De jur împrejurul genunchiului,/ Ce stă să mai aştepte/ Întruparea unei iertări.// Sunt trup/ De jur împrejurul urletului/ Legat de stâlpul inimii/ Care-l înalţă până la cer."
Am citat nu întâmplător poemul-profesiune de credinţă intitulat „Sunt trup", fiindcă, într-adevăr, Poetul/Poeta este trup din ţărâna şi cerul acestei lumi, lume ce seamănă din ce în ce mai mult cu antecamera Styxului. Dar numai el, Poetul/Poeta mai ştie şi poate iubi această lume, asumându-şi lacrima durută. Fiindcă doare dorul-dor („Ştiu acum/ Că palma ta e amnezică./ Şi-a lăsat amintirea/ Pe flacăra lemnului,/ Pe sufletul zilelor,/ Pe răgazul/ Cu care ai scos la lumină/ Fibra inocentă."), dar e acolo, mereu prezentă, ocrotitoare, Mama Geea, Zeiţa-Pământ, cu frunzele, păsările şi apele ei veşnic cântătoare: „Între braţele tale generoase/ Va sta sămânţa pregătită/ Să se reîntoarcă în culoare.// Semnul frunzelor arzând/ Va înălţa rugăciuni/ Pentru felul în care/ Ploaia va şterge amintirea.// Îngropăm adânc odiseea/ La rădăcina semnului magic/ În faţa căruia arsenalul suferinţelor/ Va înceta să mai fie altfel,/Decât un rug de flăcări în tandem." (REÎNCARNARE)
Sunt poezii scrise în anii 2012, 2013... E bine că apar după un timp al decantărilor, al maturităţii, al detaşării, ca o mântuire: „Aceasta/ E ziua mea./ Pendul făcut/ Dintr-un dinte de lup,/ Dintr-un solz/ Cu suave reflexe de fluviu.// Aceasta/ E ziua în care/ Priviri de liane prelungi/ Au stârnit orele/ Şi-au transformat în tăciuni/ Aşteptările.// Aceasta/ Este ziua mea,/ Căutându-mă mereu,/ Ridicându-mi dreptul/ La trup întâmplător,/ La absenţă,/ La nemişcare."
Este, cu siguranţă, un volum eliberator şi necesar, nu doar pentru autoare, ci şi pentru cititorii conştienţi că „dacă dragoste nu e, nimic nu e", dar şi că, iubind, ne asumăm destine asemănătoare lui Pygmalion, creându-ne Galatheea după chipul şi asemănarea idealului propriu. O spune, în felul ei şi poeta: „Întotdeauna/ Am avut un singur mal./ Malul dinspre mine/ Ce-mi încântă/ Ochiul de lumină.// Stau pe acest mal/ Şi-mi adun nuanţele/ În căuşul mâinii,/ Înainte ca noaptea/Să-şi reazeme fruntea/ De fruntea mea." „Un singur mal" se numeşte acest poem, datat 20 martie 2012 - iată, mâine se va împlini un an de când l-a scris pe care eu îl consider absolut superb, cel mai bun dintr-un volum de excepţie.
Şi încă un poem minunat, în loc de încheiere, ca o fereastră deschisă spre „flăcări în tandem": „Eram fereastră,/ Un atriu deschis/ Cu cosiţe în loc de perdele,/ Cu flăcări negre,/ Bătute de vânt.// Ardeam în drumul meu,/ Ardeam în visul tău/ Respirând uşor,/ Ca o ceaţă ridicătoare/ De pe tâmpla muntelui// Şi-atunci…/ Şi-atunci orele,/ Orele orelor neîncepute/ S-au aşternut/ Peste pervazul fiinţei mele."
Atât, acum. Cartea Vioricăi Feierdan merită citită. Trebuie! Cuvântul universal „de ordine" este: IUBIRE.
