În limba latină multe verbe intranzitive la origine au trecut destul de rapid la construcţii tranzitive (având, deci, complemente directe - după Gh. I. Şerban - obiecte directe).
Tranzitivarea s-a produs la început, prin folosirea unor forme atone ale pronumelor la cazul acuzativ.
În limba română se traduce printr-un acuzativ al persoanei: „mă miră îndrăzneala lui"; în limba franceză a mira are sensul de a contempla şi acuzativul nu se referă la persoană, ci la obiect: „mirer le but."
Un alt verb deponent în limba latină este verbul a uza (în limba română având sensul de a degrada, a strica) folosit ca verb al complementului direct şi în alte limbi romanice (italiană: usare; franceză: user; provensală, catalană, spaniolă, portugheză: usar.)
Din aceeaşi categorie face parte şi verbul doleo, dolere, -ui (a durea) folosit ca verb tranzitiv (şi intranzitiv).
Ex. „Era întuneric. / Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă. / Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă." (Tudor Arghezi)
Verbul „durea" din versul al treilea este dublu tranzitiv, având un acuzativ - complement direct - al persoanei (mă, pe mine) şi un acuzativ al obiectului direct - parte a corpului omenesc - mâna.
Printre verbele care cer acuzativul - complement direct al persoanei (Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti, vol. I, pag. 237) doar în limbajul familiar este amintit verbul ridere (it. ridere, fr. rire, sp. reir, port. rir, rom. râde). În limba română (aspectul familiar) se foloseşte expresia „te râd şi curcile". În mod greşit, se amestecă uneori stilurile şi situaţiile (protocolare şi mai puţin protocolare) şi auzim „de la înalta tribună a parlamentului" şi o astfel de expresie şi… nu numai, dacă ar fi să adăugăm şi şarpele, delfinul şi ciocul care trebuie să fie mic…
În minte îmi vine un îndemn al neîntrecutului povestitor Ion Creangă şi, parafrazându-l, aş crede că „- Hai mai bine despre limba dulce şi frumoasă… să vorbim"!
Gh. I. Şerban în Culegere de texte latine, compendiu de gramatică (p. 207) specifică complementul (obiectul) direct având ca element lexical (lexem), aceeaşi rădăcină cu verbul: ex. cenam cenare (a cina o cină); dolorem dolore (a te durea o durere).
Într-o variantă de doină am întâlnit versurile: „Doină zic, doină suspin, / Tot cu doina mă mai ţin / Doină cânt, doină doinesc / Tot cu doina vieţuiesc…".
Autorul citat foloseşte ca terminologie gramaticală sintagma acuzativ intern. În Gramatica Academiei (p. 158) sunt amintite complementele (directe) interne chiar ale unor verbe intranzitive: „Să trăiesc traiul cu drag" (folclor); „Domnul Euharistic odihnea odihna-i sfântă în tronul de împărat" (Gala Galaction).
În manualul de Limba Latină pentru clasa a VIII-a (p. 29) se menţionează că substantivul prin care se exprimă complementul direct, în latină, nu este niciodată precedat de prepoziţie. Ex. „Ciceronem universus populus consulem declaravit" (Tot poporul l-a proclamat pe Cicero consul). În traducere, am folosit prepoziţii, vom preciza mai multe în tableta următoare având ca sursă Gramatica Academiei. Deocamdată am reţinut că folosirea acestei prepoziţii poate elimina o confuzie între subiect şi complementul direct. Ex. Fetele admiră băieţii. Am putea înţelege: „Fetele îi admiră pe băieţi" sau „Băieţii le admiră pe fete". Desigur, de preferat este… reciprocitatea.
